luni, 17 august 2009

88. Prelungirea muntelui - şanţul ascuns


La Aluniş , La Cetăţeni şi La sf. Iosif – aceiaşi problemă: extinderea incintelor rupestre. Hotărârile de a fi extinse poate au fost luate mai de mult, extinderile propriu-zise au fost începute până în 1871.
Aceste însemnări repetă o problemă mai veche: dacă şanţul de la Sf. Iosif a fost făcut cu scopul de a colecta apa pentru uz, sau este şanţul în care ar fi intrat învelitoarea să facă legătura cu acoperişul extinderii.


Această poză trimisă de M. lămureşte situaţia: incinta este de la Cetăţeni şi este observabil cum se îmbină creasta cu muntele. Şanţul făcut în piatră are forma unui V întors şi primeşte ultima parte a învelitorii.
În acelaşi mod este făcut şanţul la Bisericuţa lui Iosif: V-ul este cu unghiul în sus. Rămâne de stabilit dacă La Sf. Iosif a fost amenajată faţada pentru ca anexa să fie construită şi din anumite motive lucrul a fost întrerupt, sau anexa a fost construită şi timpul şi neîngrijirea au făcut să rămână numai ceea ce este din piatră. Umblă vorbă că în faţa acestei grote, sub pământ ar fi lespezi, cum au fost cândva la Vârful Goţilor, mai sunt în biserică la Aluniş, iar urme pentru încastrat grinzi şi căpriori – şi în alte părţi.
Această metodă a şanţului cu V-ul în jos, că a fost aplicată şi în vechime, că este mai nouă ( în jurul anului 1850 ) este ingenioasă şi din cele expuse - universală: era aplicată asemănător şi la Cetăţeni , şi în Munţii Buzăului , şi la Şinca Veche ( ? ). Pentru acele vremuri – distanţele dintre aceste locaţii sunt mari. Un sistem de transmiterea informaţiei funcţiona.
Biserica de la Aluniş – formată şi ea din grotă şi anexă – are acelaşi sistem de legătură dintre masiv şi lucrarea omului, în plus, cu dezlegare, dacă ajungi în pod găseşti un sistem ingenios de a înţepeni capătul grinzilor în lăcaşurile dăltuite în piatră.
La Bisericuţa Sf. Iosif era proiectată o lucrare de mari dimensiuni.



În locul ferestrei ( partea stângă din photo) , deasupra cu arc frânt, urma a fi tăiată o uşă, grota iniţială ar fi rămas ca altar , iar anexa ce s-ar fi întins pe platoul din faţa grotei ar fi fost corpul bisericii – toate astea în varianta că a existat numai un început de lucrare. După elementele descrise ….
Am ales imaginea de mai sus pentru că sunt ...prinse ... convenabil şanţul şi dăltuielile pentru capătul grinzilor şi căpriorilor.
În nici un loc din ţară şi din lume (cu locaţii de genul acesta) nu există un masiv de piatră aşa de darnic ( pentru pietrari) ca la Sf. Iosif ! Totuşi lucrarea a fost întreruptă . Cauza posibilă o descoperim dacă intrăm în incintă: o fisură în tavan se pare că urcă şi taie muntele în două.
Muntele ce include Bisericuţa Sf. Iosif - sub acţiunea sunetului - vibrează. Legenda spune că Sfântul vindeca şi cu ajutorul sunetului.
Să fie bine !

87. Tuburile pentru ghizde din arealul Nucu - Aluniş, Vasul pentru saramură, Vasul virtual de la Cetăţeni




La Dobrota,la Cetăţeni şi în arealul Carptilor de Curbură – piatra are aceleaşi caracteristici ( punctul de vedere al pietrarilor ). Tot ei zic: nu este simplu să faci un tub, există pericole( riscuri). Cel mai mare este să nu alegi bine locul: blocul de piatră sa aibă fisuri. Cei din vechime alegeau câte un minimasiv răzleţ – bolovan imens parcă dat de-a dura de vreun uriaş până aici în poiană. Aşa a fost cioplit Templul de la Fundătură: bolovanul a fost scobit şi a rămas carcasa. Este un lucru teribil: să sculptezi în interiorul operei ! Construieşti luând. Când se lucrează un vas de ceramică – creezi adăugând material. Un vas din piatră, precum sunt tuburile şi ( mai pretenţioase – vasele mobile) trebuie gândit pentru stabilitate. Cupa pentru saramură ce se aşeza pe Masa Rotundă în Sanctuar avea dimensiuni mici comparativ cu vasul ovoidal în care păstrau străsihaştrii saramura.
Pentru tuburi prima grijă era să alegi materialul brut ca produsul finit să nu aibă fisuri – un tub din două coji ar fi un fleac – nici nu s-au păstrat.
Grosimea coroanei – convenabilă: buzele trebuiau scrise. Şi se făcea semnul prin incizie – nu precum în prezent cu ţepuşa în ciment.
Ce spune legenda: după ce toţi membrii grupei de pietrari îşi dădeau cu părerea cum că nu ar avea fisuri parşive – se începea lucrul.
Prin cioplire se da o faţă ( baza de sus a cilindrului), se trasa cercul de interior al coroanei, se făcea o adâncitură ( mare cât capul unui adult) pe axul cilindrului în îngrădirea cercului şi în scobitură se făcea foc. Cu focul te puteai frige: prea mult – stricai totul – bolovanul trăsnea – făcea fisuri, prea puţin – la-ai făcut degeaba. Piatra astfel tratată se mălăieţa ( devenea mălăiaţă) dar numai în miezul cilindrului – miez ce trebuia înlăturat. Spre peretele de interior al coroanei nu se mai lucra cu foc – tubul să rămână rezistent. Din exterior lucrau începătorii: până lângă peretele exterior al coroanei era necesară munca brută – mai puţină atenţie. Şi tot aşa.
La Cetăţeni există groapa de început făcută în bolovan. Ori ideile se potrivesc, ori lucrul a fost oprit din anumite motive, ori opera nu este prea veche, ori acest vas ( care nu există – haios !) , îl privim şi nu există, avea o altă destinaţie. Nici pentru vite ( uluc – precum la Nucu), nici pentru apa de ploaie – cum se credea la Iosif, nici pentru apa de rouă – după cum spun poeţii; motivul : pentru toate aceste ape era necesar un masiv ca la Iosif unde prin condensare sau colectare apa ….dar NU!
O idee: dacă vasul o fi fost cioplit în vremuri vechi ( şi nu-i o farsă) lansez ideea vasului pentru saramură ( una), sau un vas în care era pus un anume combustibil pentru ardere ( a doua ). Spaţiul din jurul bolovanului ar permite efectuarea unui ritual ( de exemplu cel de dinaintea folosirii celor trei suliţi când se ardea seu de bursuc, nişte seminţe, ceară şi propolis sau , în cel mai rău caz – boştină + răşină. Fumul euforiza niţel. Încurcă toate teoriile şanţul făcut pentru pre-plin: ce se scurgea pe acolo ?
Oricare ar fi adevărul despre vasul virtual de la Cetăţeni,alături de unele lucrări din Curbură ( tuburi,uluce, jgheaburi, tuburi - olane, etc.) sau din masivul Ceahlău, este posibil să enunţăm alte propoziţii despre cei vechi.
Privind un tub de piatra ai crede că este lucru simplu: nu prea !
Dacă nu aveau acel bolovan mare la îndemână, atunci munca devenea aspră, riscurile mai mari: tubul era scos din burta masivului pietros; la Nucu există un început al unei astfel de lucrări: cercul trasat şi dăltuială în interior.

duminică, 16 august 2009

86. Dreptunghiul de Aur si Romburi de Aur









4) Cum construim Rombul de Aur (d ) ?
Definiţia nr. 4 : Un romb este Romb de Aur ( d ) dacă raportul diagonalelor sale este Phi.
P1: Pe structura Dreptunghiului de Aur din figura precedentă îi construim axele de simetrie: aceste axe intersectează laturile dreptunghiului şi este determinat rombul ABCD, unde A apartine OM ( OA = AM ), B apartine OP ( OB = BP), C apartine PN ( PC = CN ) şi D apartine MN ( MD = DN).

joi, 13 august 2009

85. Zeiţa de la Cuina Turcului şi Armonia de Aur ( 2 )



a) Dacă Cerul ( element masculin) trimite ( acţiune), Pământul ( element feminin) primeşte ( reacţiune), atunci elementul vehicul este apa ( Oceanul din romb).Prezenţa focului (imaginea tetraedrului) necesită combustibil (terestru) şi vectorul - forţă are săgeata spre în sus, flacăra urcă iar mişcarea ei este sugerată de prezenţa celor două meandre ( în această mişcare este antrenat şi aerul); focul nu se combină cu apa, aerul protejează rombul.
Rădăcinile se împlântă-n pământ, flăcările dispar în lumea de sus; acest Pom al Vieţii, în prezenţa focului ( lumină şi căldură) şi a aerului ridică prin intermediul apei tăriile în Eterul Universal . Eterul nu diferenţiază – este omniprezent (semnul pentru quintesenţia este incizat pe ambele feţe).
Mişcarea este sugerată în multe feluri: poziţiile rădăcinilor indică vitalitate (cresc), sevele suie-coboară, agerimea flăcărilor, onduleurile aerului, punctul ce parcurge traseul labirintic – totul se mişcă; fiinţa reprezentată e-n punctul înalt, al plenitudinii: nici nehotărârea neîmplinirii ( biologice), nici ambiţii potolite prin rutină. Zeiţa a stârnit elementele întru’ armonie: ceea ce este etern , prin opoziţie se aşează ( se clatină) în armonie; fiinţa şi nefiinţa.



miercuri, 12 august 2009

84. Zeiţa de la Cuina Turcului şi Armonia de Aur



1) La prima întâlnire cu desenul am exclamat: „ o misterioasă operă de artă în care geometria vrea să ridice spre puncte înalte frumosul“, apoi am privit minunea de sute de ori, în multe feluri din partea mea şi la diferite scări de proporţie ale operei transpusă pe suport plan. Este genul de imagine despre care nu poţi spune nimic de rău,mai mult privind-o primeşti satisfacţia că privind te îmbogăţeşti şi,în plus,are magnet: de ce priveşti tot ai mai privi.
„S-ar putea ca acest construct romanellian de la Portile de Fier sa reprezinte simbolic misterul nasterii omului. Sau relatia omului cu Divinitatea Suprema. Sau puterea omului de a calcula posibilitatile de fiintare din probabilitatile de fiintare“ – Andrei Vartic.
„Printre cele mai frumoase piese se numara o falanga de cal salbatic care are ca ornament o silueta umana schematizata.“ – la adresa
http://www.enciclopedia-dacica.ro/webring/luana/ist/cladova/cladova.html
Care-i secretul acestei lucrări făcută de om, mai ales că vechimea ei a crescut de la 11000 de ani la 26000 – 32000 ani ( probabil au fost aplicate metode de ultimă oră pentru determinarea vârstei unor asemenea vestigii sau procedându-se prin comparaţie …).
Am imprimat desenele pe cartoane şi , fără explicaţii le-am arătat unui creator de modele feminine: „ Da, un model de rochie mai puţin obişnuit, dar pentru o tânără zeiţă – este posibil ! “

2) Despre felul cum au fost alese feţele spre a fi incizate
Alegerea a fost ideală: concavitate – convexitate şi intenţia mesajului.

3) Despre semnele incizate pe faţa A.
Evident – sunt elemente geometrice. Să notăm: în acele vremuri artistul ce a incizat osul stăpânea bine următoarele noţiuni: verticală, orizontală, segment,unghi,romb,triunghi de Aur (exagerare,coincidenţă sau adevăr !), labirint,axă de simetrie, contur,elemente de perspectivă, punerea în evidenţă a fundalului,relaţia element (segment) -- număr, s.a.


Am mărit desenul prin copie la scară: erorile de măsurare a unghiurilor ( evident prin tehnologia oferită de un calculator) sunt mici ( sub un grad).
Triunghiurile notate sunt Triunghiuri de Aur ( I I ) unghiul AKB are măsura de 108 grade şi , evident, ABK are măsura de 36 grade. Din punctul de vedere al relaţiilor dintre elementele unei figuri geometrice aceste triunghiuri sunt cele mai „ corect“ desenate; am ales ca verticală axa de simetrie a figurinei şi orizontala faţă de care raportăm măsurile unghiurilor este tot a figurinei. Laturile triunghiurilor ABK se prezintă astfel: doar latura de mijloc BK are o eroare de o jumătate de grad ( aceste propoziţii sunt afirmaţii şi nu imputaţii; genialul artist nu a lucrat cu laserul !). Laturile AK au erori prin adaos de 2-3 grade . Nici un triunghi ABK nu are incizată baza pentru că , din cele ce se pot observa, laturile ce compun unghiul de 108 grade comunică , bazele acestor triunghiuri sunt lăsate pentru imaginaţie, şi este realizată linia continuă a unui labirint care înconjoară piesa independentă – rombul – care la rândul ei ne prezintă , într-o perspectivă halucinantă a simplităţii – Oceanul Primordial – (Că am venit ca apa si-o să plecăm ca vântul - OMAR KHAYYAM ) – simbol pentru locul din care toate
s-au născut ( acţiunea vine de Sus – cele cinci V-uri).
Autorul percepea D2-ul: sus - jos, stânga - dreapta,cunoştea simetria plană geometrică – axa de simetrie a figurii, ne îndeamnă să gândim simetria lumilor , iar graniţa dintre ele are dualitate ( diagonala mică a rombului) - Naşterea înseamnă primul act care uneşte prin acţiune.
Autorul percepe D3-ul: pe lângă cele două axe din plan alătură pe a treia: faţă - spate, centrul sistemului ( Buricul Lumii) – centrul rombului.
Simţul spaţialităţii se deduce şi din aceea că nu lasă desenul pur şi simplu pe suprafaţa de lucru: prin apele din romb asigură perspectivă, iar prin acele linioare pereche – creează fundalul. Prin uşoara curbură pe care o are osul imită arhitectura corpului uman, curburile te îndeamnă să identifici ondulaţiile trupului feminin – statueta este un tors.
Simţul simetriei este evident şi în felul în care aranjează complexul inciziilor pe fiecare faţă, orientarea dată suportului faţă de lucrare, împărţirea suportului în regiuni ajută la constituirea altor propoziţii ale mesajului.
Autorul nu a cunoscut Numărul de Aur,avea îndemânare la lucru,ştia geometrie şi uimeşte felul cum a combinat părţile încât să rezulte acest întreg -operă de artă ce poate fi pusă alături de marile realizări artistice ale omenirii.
Nu-i posibil să măsori frumuseţea. Frumuseţea există şi se pune punct.
Prezentul demers încearcă să lanseze încă o idee sau două despre cum a fost posibil cu elemente şi materiale mai mult decât simple să iasă în lumină o capodoperă a cărui măreţie urcă în inefabil. Ce lecţie ( aproape usturătoare !) pentru omenire! Cât clocot cosmic adus la calmitate prin câteva segmente !
Laturile rombului formează cu orizontala unghiuri cu măsura de 56 de grade, deci rombul nu este de aur şi nu este nici romb format din două triunghiuri echilaterale, măsura unui unghi ascuţit al rombului fiind de 68 grade – îl apropie mai mult de Rombul de Aur. Faţă de aceste valori găsite se constată o deviaţie de un grad al vârfului de sus al rombului faţă de verticală.
Rombul este înconjurat de Drumul fără Sfârşit al Labirintului, diagonala mică nu este trasată ( imaginară ) , cele două linii imediat paralele fac parte din zone diferite: lumea de sus sau de din sus de orizont şi lumea terestră; opoziţia în complementaritate şi Naşterea ( Labirintul are cel puţin un sens), doi se contopeşte în Unul până la o oarecare uniformizare prin dizolvare în interior. Hotarul aici nu este o linie – toate astea ca registru de interior al întregului şi revelate prin această piesă centrală şi de tranziţie - rombul.
Pentru registrul de exterior rombul este o poartă protejată de Labirint dar nu este a Labirintului, numai trecând prin ea cele două lumi comunică , Naşterea uneşte cerul cu pământul, iar Moartea uneşte pământul cu cerul; acestea se întâmplă după sensul vectorului de mişcare pe verticală, iar sensul este dat prin deplasarea punctului ce parcurge Labirintul.Punctul se deplasează pe zig – zag -ul verticalei, chiar trecerea pentru du-te – vino se face pe laturile oblice ale triunghiurilor de aur, de aceea triunghiurile nu au bazele în desen ( să fie asigurată „nesfârşirea“ conturului labirintic – ca drum ce trebuie parcurs,apoi să oblige punctul de deplasare să evite orizontala.
Comunicarea dintre lumi se face pe verticală,Axa ( Coloana) le uneşte.
Naşterea şi Moartea sunt trimise, intermediate şi primite – acest şuvoi formează Curgerea fără sfârşit – timpul nu are margini – se spune prin Labirint. Prin naştere cerul coboară spre noi, prin moarte urcăm spre tăriile cerului – aceasta e curgerea; un mic discurs filozofic care vorbeşte despre mirajul ca perpetuum – mobile al perindării: naşterea întreţine, moartea înnoieşte. Rombul este piesa de legătură într-o clepsidră dublă – care nu va fi întoarsă niciodată. Rombul este piesa de legătură între două puteri – vehiculul – deci piesă a Trinităţii; rombul este piesa de legătură la coloana veşniciei. Toată acţiunea operei se întâmplă pe verticală. Zenitul şi Nadirul au fost trimise în ceaţa albastră a imaginaţiei, îndemnul autorului este unic: „opera mea este neterminată,creaţia este fără sfârşit,privitorule ia seama ! “
Pe toate acestea străsihaştrii le-au preluat şi au creat Rombul de Aur la Fundu Peşterii de la Nucu sau pe cel de la Basarabi - Murfatlar.
( va urma) Să fie bine !

marți, 11 august 2009

83. Despre sare şi unele credinţe mai vechi

Riturile de iniţiere în sanctuare erau executate de persoane care practicau anumite abstinenţe; anumite reguli erau valabile şi în Egipt şi în Grecia şi prin alte locuri.
Zamolxis este primul în Dacia care a cerut ca sacrificiul adus zeilor să nu mai fie cu vărsare de sânge, altarul să rămână nepătat. De dragul zisului aceste reguli erau aplicate imediat, însă pe ascuns ceea ce a funcţionat atâta vreme ...
Fapta de sacrificiu convenită prin „hotărâre locală“ a funcţionat multă vreme: cei trei din Mioriţa împlinesc un ritual, o înţelegere a lor, altfel cel mai mic pe cât era de frumos şi de tânăr era şi cel mai puternic şi s-ar fi luptat cu ceilalţi doi, dar a funcţionat „ asta e!“.
A funcţionat până pe la jumătatea secolului trecut convingerea: „pentru ca nouă dintre noi să aibă noroc la oi , al zecelea trebuie să plece“. Meşterul Manole şi-a protejat echipa şi a zidit femeia. Pe timpul de până în Hristos, mai ales că se practica incineraţia, cenuşa celui de-al zecelea era dizolvată în apa de băut a oilor.
În vremurile şi mai vechi decât acestea, picătura de sânge a Marelui Preot înnobila toate apele din toate locurile şi din acel moment al sacrificiului , ogorul trebuia stropit cu apa cea nouă şi plină de puteri.
Nouă ni se pare greu ca acestea să fie scrise, tot atât de greu să afli despre ele şi chiar inadmisibile, dar acum mai bine de 2000 de ani lumina cădea sub un alt unghi, convingerile erau altele.
Acum 40 de ani , pe aceste meleaguri existau oameni care nu negau creştinismul dar trăiau după legea veche ( în secret !). Despre această lege veche, despre modul cum se trăia în ea ne oferă ceva informaţii Dimitrie Cantemir şi multe sugestii poeticeşti ( si nu numai !) Sadoveanu.
Pe cât era posibil prin geografia locului, templul celor vechi se înfiinţa „pe vârf“, pe ridicătură, apropierea de zeu trebuia să fie şi concretă.
Apoi funcţiona convingerea că aerul lipit de pământ este viciat şi din această cauză suntem muritori , cu cât ne înălţăm aerul devine curat, zeii sunt nemuritori pentru că respiră aerul pur al celor mai de sus tării.
Autoizolarea în grotele din munţi a străsihaştrilor a stat mai mult sub semnul abţinerii: ispita cucereşte dacă face cu ochiul. Nici recluziunea totală nu ar fi avut rost: la momente deosebite coborau din grote şi urcau în sanctuare. Obiceiul zilelor noastre de a întâmpina oaspeţii cu pâine şi sare este preluat: pe un postament, în templu se aşeza un vas cu sare ( lichidă – saramură). Sarea era produsul ţinut la mare cinste pentru că s-a născut din tot ce poate fi mai curat soarele şi marea. Sarea i-a unit în îngăduinţă pe străsihaştrii cu ciobanii transhumanţei. Pentru animale erau preferaţi bolovanii de sare ( uşor de transportat, pentru oameni mai puţin de folosit din cauza impurităţilor), pentru oameni - saramura.
Este greu de acceptat că propoziţia următoare este un adevăr: există în prezent în zonă oameni care folosesc numai saramura: pentru consumul zilnic, pentru murături, pentru conserve. Au şi motiv: „ gustul bun ca saramura de la Murătoare sau cea de la Bâlcă de lângă Măţara nu-l dă nici un sortiment de sare solidă !“ Aduc,cel puţin o dată pe an,de la 5km saramură.
Legenda zice că din ochiul cu saramură, de unde se lua pentru sanctuar nimeni nu mai lua pentru treburile pământeşti şi era lăsată să curgă în apă umblătoare. Şi tot din legendă aflăm că în chilia unde au cioplit zăcătoarea pentru miere se afla , tot cioplit în piatră, un vas pentru saramură, dar nu avea formă paralelipipedică, ci arăta ca un ou şi avea dop de piatră şi nu clapă cu ţâţâni. Când o să fie descoperită această chilie, ori un pic de miere din zăcătoare , ori nişte praf de sare rămas din saramură, ar fi de mare valoare, ar certifica legenda drept realitate.
Să fie bine !

marți, 4 august 2009

82. Mierea de păducel, mierea de drogi şi vindecarea de junghi



Este dificil şi acum – în etapa stupilor sistematici – a se obţine miere „pe sortiment“, mai ales dacă este vorba de un cules minor.
La păducel se procedează fără să ai teamă prea mare că familia respectivă o să roiască: se restrânge totul la limită, fagurii de cuib să aibă coroane de miere căpăcită, fagurii de rezervă – plini până la refuz, iar fagurii în care să se obţină sortimentul ce se doreşte trebuie izolaţi de „invazia mătcii“. După ce a trecut culesul respectiv aceşti faguri cu noul sirop se ridică şi sunt daţi pentru maturare unei singure familii pentru 7 – 10 zile, până apare dunga superioară de căpăceală. După extracţie mierea se mai ţine în maturatoare ( zăcătoarea străsihaştrilor – 2 tone capacitate !) timp de trei săptămâni, apoi ambalată în vase de sticlă ( în trecut – vase de ceramică ; sub formă de dop capacul era fixat prin ceruire) şi vasele sunt „îngropate“ în lădiţe cu nisip uscat. După 14 zile cardiacii pot consuma această miere de păducel; vindecătoarea Ilinca ( a trăit pe timpul copilăriei mele ) recomanda pentru o dată pe săptămână o baie ( uşoară – era foarte precaută !) cu abur de muşeţel: „stai sub cârpă până apare prima broboană la streaşină şi mai zăboveşti numai cât mai poţi respira !“.
Când înfloresc drogii – în Carpaţii de Curbură – fânul este mai înalt decât omul, deci este cules abundent şi mierea va fi polifloră. Totuşi sunt ani când fânul este sec, floarea lui nu produce nectar ( ori temperaturi mari, ori este mănat,etc.), dar, cu mai puţine pretenţii – drogii se lasă vizitaţi de albine, mai ales seara şi dimineaţa. Mierea de drogi – contrar aşteptărilor – nu are culoarea galbenă, ci carmin – rubinie ( dacă mă exprim corect), o culoare „limpede“, prin vasul cu astfel de miere se mai joacă lumina; de exemplu, mierea de fân are culoarea mai „obosită“.
Am obţinut miere de drogi – o dată în 34 de ani; am descris culoarea cât de cât, însă pentru gust trebuie să mai aşteptăm să se nască şi alte cuvinte. Mierea de drogi se păstra în sticluţe cu dop de lemn sau plută ( ceruit) şi era folosită pentru leacul de junghi: după ce era găsit locul junghiului ( cu gălbenuşul de ou plimbat peste pielea frecată cu ulei şi unde făcea ţuşti, acolo era locul ) se aplica o frunză de tutun unsă cu miere de drogi. Mierea de drogi nu se consuma – nici pentru leac – aşa era de valoroasă.
Să fie bine!