marți, 29 decembrie 2009

128. La Aluniş ( 3 )


Drumul Oilor se desfăcea în trei fire de din vale de Gura Teghii: unul cobora prin Broscari-Lupoaia-Călugăriţe - Fijereşti, al doilea prin Aluniş – Strâmba (acestea două se reuneau şi urmau firul apei spre Valea Lupului), iar al treilea trecea prin Nucu – Văvălugi – pe Bălăneasa spre Baltă.
Căpeteniile stânelor se interesau în aceste locuri ( unde făceau popas) de apa dulce ( bâlca) şi de unde să facă rost de sare. Jumătate din tarhartul pe care-l duceau măgarii de transhumanţă era format fie din bulgării de sare , fie din botele cu saramură; pe timpul răgazului concentrau saramura. Dacă ai hrană,apă şi sare – stâna devine univers închis ( independent ); deschiderea se făcea de nevoie: era posibil să amenajezi o bâlcă ( apă vie ) în câteva zile, sare nu găseai pe oriunde. În riturile străvechi – sarea era vehicul sacru: provenea din foc şi din apă ( din soare şi din mare).
Când se ridica stâna o parte din sarea procurată ( bolovan) trebuia ascunsă: prima ascunzătoare din zonă este opera păstorilor din vechime, mai înainte de locuinţa subterană a lui Pitagora, de ascunzătoarea lui Zamolxis, de peştera lui Platon, de ascunzătoarea plină cu chihlimbar, de zăcătoarea cu miere, etc. Ascunzătoarea acestor păstori era legată de domeniul < a fi >.
O variantă : cei doi mioritici îi aduc vină celui de-al treilea că au lipsă bolovanii de sare; argumentele nu sunt primite pe motiv că avea vârsta mai mică.
Legenda mai nouă (a creştinismului ) a Bisericuţei din Aluniş vorbeşte numai de doi păstori; legenda mai veche spune că au săpat în munte trei ( o variantă are numărul cinci) şi fiecare păstor avea un loc - ascunzătoare, numai caşul era preparat în aceiaşi incintă. Iniţial peştera a fost a păstorilor.
Fie că se duceau spre Baltă, fie că veneau de acolo: pe timpul popasului din zona rupestrelor viaţa stânei avea curgere normală – popasul dura două-trei săptămâni, după cum era bănuit cursul vremii.
Călugării albi ( străsihaştrii) au căutat şi amenajat incinte noi sau , prin înţelegere, au folosit şi ascunzătorile păstorilor; colaborarea a fost in sistem de troc: vă dăm bulgări de sare şi miere şi voi ne daţi din produsele stânei.
Faţă de celebrul bordei, chilia este o locuinţă de lux, dar şi efortul necesar pentru ca să construieşti aşa ceva este pe măsură. Unuia care nu-i convins de vechimea noastră îi poţi arata o chilie de piatră şi l-ai pus pe gânduri; dacă vine cu microscopul să stabilească de când este urma făcută de daltă – este foarte bine pentru noi . Locuinţa rupestră – chilia de piatră – nu este tocmai o peşteră: piatra unei astfel de construcţii < este poroasa > , adică semicalcaroasă şi nu de tip granitic (dură - mai greu de cioplit): se ciopleşte mai uşor şi tine de cald. Nu este nici nisipoasă: ai încredere in rezistenţa ei chiar daca deasupra ai un munte întreg. Locuinţa rupestra face legătura cu pământul, cu interiorul. Chilia izolează o parte din spaţiu prin cea mai mare economie de material a cărui rezistentă nu a fost egalată încă de materialele moderne de construcţie: fundaţia, legătura cu pereţii, tavanul, muntele fiind acoperiş. Chilia cu două incinte – ţine de vechime, ori compartimentul de dincolo era folosit ca ascunzătoare.
Imaginea de la începutul acestei postări este din interiorul bisericuţei Aluniş: delimitarea făcută pe peretele dinspre nord să reprezinte intenţia unui anume moment de a fi mărită incinta … O chilie din acest complex are două încăperi – uşa peretelui despărţitor este – oarecum – neconvenţională.
Notă: sunt atenţionat ( prin mesaj particular) că platoul-găvan cu şanţ de prea - plin ar fi posibil să fie o crintă ( de piatră) şi nu platou de sacrificiu; este o variantă de luat în seamă. Am descoperit şanţuri de scurgere şi în alte locuri de aici; la fel: la Nucu şi la Cetăţeni. Probabil există explicaţii în literatura de specialitate – eu nu le-am găsit.
Pe un asemenea teren – nimic nu este bătut în cuie.
Fie să fie bine !

luni, 28 decembrie 2009

127. La Aluniş ( 2 )

Faţă de stâncă la baza minimasivului de la Aluniş

Distanţa de la Sibiciu la Aluniş este de 10 km; cei care au dăltuit rupestrele ştiau de Dealul de diatomită – de lângă Burduşoaia: legenda spune că geţii au avut o gură de mină la baza acestui minimasiv ( Afirmaţie: diatomita se cunoaşte de aproape 100 de ani !!!??). Mai mult: geţii exploatau chihlimbarul ! Apele mării în care s-a format această < cretă > la Sibiciu – scăldau şi teritoriul de la Aluniş – diferenţa de nivel este foarte mică: orizontala ce uneşte baza stâncilor de la Aluniş trece prin vârful minimasivului de diatomită de la Sibiciu. Imaginea postată la începutul acestei descrieri ar veni în sprijinul acestei idei: nişte specialişti ar oferi explicaţii precise. Piatra ( calcaroasă ) de la rupestre – Broscari – Aluniş – Nucu – Policiori – poate fi dăltuită cu uşurinţă ( însă nu atât de uşor precum diatomita ). Platoul de sacrificiu ( animalier ) cu adâncitură şi şanţ de prea-plin ar da un certificat pentru vechimea acestor vestigii – partea lor de început; la fel: stânca pe care localnicii o numesc < Masa > - un platou plan cu şapte urme pentru picior – dăltuite. Scaunul lui Negru ( 1? ) – vodă se află la distanţă de 2 metri; în faţa lui un platou mai mic pe faţa căruia
( sub intemperii şi sub paşii celor ce ajung pe acolo ) sunt semnele
( litere !!!??? – o hartă) din postarea precedentă a acestui blog. Cercetarea arheologică trebuie să-şi spună cuvântul, cele ce urmează – ca scriitură – sunt ideile ( aproape poeticeşti !) ale subsemnatului – simplu vizitator de duminică.
La începuturi incinta Bisericuţei din Aluniş a fost adăpost folosit pe timpul transhumanţei ( cu secole înainte de Hristos): fie că acei păstori străvechi au transformat o nişă naturală, fie că au săpat direct în munte. Aceste locuri – aflate la jumătatea drumului de transhumanţă – ofereau zile ( chiar săptămâni ) de popas şi posibilitatea de a fi ascunşi bulgării de sare: ascunzătoarea a existat înaintea firidei,înaintea chichiţei; era un loc uscat şi uşor de mascat.
Călugării dacilor ( cei cu straie albe ) au fost următorii „proprietari“, au mărit incinta şi au adăugat o chilie ( cea de la baza minimasivului de aici). Dacă se va dovedi că platoul de la baza acestui minimasiv a fost Platou de sacrificiu, atunci pe lângă străvechii călugări au participat la dăltuirea incintelor şi populaţia unei anume comunităţi: sângele animalului sacrificat – în doză aproape homeopatică – cu apa izvorului ce curge la câţiva metri – devenea vehiculul unui ritual al fertilităţii.
Influenţa goţilor asupra incintelor este greu de bănuit ( doar dacă unele litere dăltuite-n pereţi sunt şi dintre cele imaginate de Wuilfila , dar nici atunci).
Părerea lui Odobescu în această problemă este greu de combătut.
Vârful Goţilor se află ( dinspre câmpie ) până în rupestre, iar lacul Goteş ( înspre munţi ) dincolo de rupestre. Concluzia normală: goţii ştiau de rupestre !
În această parte de lume, creştinarea geto-dacilor s-a produs în prezenţa goţilor; există un paradox: regii goţilor organizau campanii de prigonire împotriva creştinilor, dar aveau creştini în rândurile lor de până să treacă Prutul spre Câmpia Română. Goţii se luptau cu morile de vânt: Calul Troian era în cetate. Populaţia locală din secolele III şi IV nu a avut nelinişti faţă de noua religie: majoritatea perceptelor creştinismului sunt în concordanţă cu religia veche, a străsihaştrilor. Întrepătrunderea între celor două religii a durat până la … Daniel Sihastru. După edictul dat de Constantin cel Mare – populaţia locală a primit dublă confirmare: noua religie seamănă şi se completează cu cea veche. Comunitatea sihaştrilor creşte: este nevoie de o incintă mai mare; grota celor doi ciobani ( legenda creştină a lăcaşului – poate cei doi mioritici) trebuie mărită: „ adâncirea“ prin dăltuire se produce în toate cele trei dimensiuni, cu un avans considerabil spre partea unde va fi altarul. Adăugarea de spaţiu - după secolele III – IV : masa din piatră, încercarea de a separa altarul de restul incintei, încercarea de a poziţiona altarul spre răsărit, crucea de piatra (neadăugată !) sunt dovezi suficiente că această parte a operei ţine de creştinism.
Extinderea bisericii Aluniş s-a făcut pe structura locuinţei rupestre: ceea ce s-a anexat are ca sprijin minimasivul grotei; s-au făcut incizii cât să intre capetele grinzilor şi s-a executat un şanţ longitudinal pe masiv, în piatră. La biserica lui Iosif din Nucu şanţul este vizibil frontal pentru că există numai grota, faţa este liberă – anexa nu mai există. Şanţul incizat de la Iosif certifică: fie că a existat bisericuţă - clădire în prelungire,ori că sfinţii călugări ( cei creştini) aveau de gând să realizeze construcţia şi din anumite cauze lucrul s-a întrerupt. În favoarea ipotezei că a existat biserică – anexă este şi poziţia actualei incinte: se află în partea de nord a minimasivului; alegerea acestei poziţii ne spune că a fost dăltuită până la apariţia creştinismului aici. Găoacea iniţială avea rolul de adăpost sau trebuia să ascundă ceva; grota lui Dionisie are poziţie de observator. Comunitatea pustnicilor a crescut pe Valea Bordeielor şi a fost necesar ca una dintre incinte să devină biserică ( pentru nevoile cultului ). Eventuale „sondaje“ în solul din faţa chiliei lui Iosif ar pune în evidenţă eventuale urme de zid de fundaţie, o lucrare de tip şantier arheologic ar fi mai greu de executat, celebrul Molid Roşu ( 900 ani !) trebuie protejat cu orice preţ. La 1871 – aşa ne spun acuarelele lui Henry Trenc – cel ce l-a însoţit pe Odobescu în pelerinaj, faţada de la Iosif arăta la fel şi exist şi bradul.
< In 1578, Doamna Neaga împroprietăreşte schitul, cu hramul "Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul", cu o moşie şi înzestrează biserica din satul Aluniş cu o uşiţa încrustată cu chihlimbar. >
Fie să fie bine !
Notă
Vă rog să mă scuzaţi pentru pisălogeală: imaginea se modifică dacă se execută clik-stânga pe ea!

marți, 15 decembrie 2009

126. Despre unele semne ce ar trebui acoperite împotriva eroziunii sau turnate în plumb ( cel puţin) – ( 1 )

Platou cu semne la Aluniş

Mai întâi a fost segmentul sau punctul ? Pentru a fi creată geometria ( la fel se gândeşte despre Cosmos) mai întâi ne-a fost dat punctul. În viaţă mai întâi te agăţi de segment şi mai apoi gândeşti punctul. O noţiune geometrică greu de asimilat : punctul geometric. Reprezentarea prin incizie ( şi nu altorelief) i-ar asigura un plus de durabilitate. Folosind numai puncte – poţi crea un limbaj.Punctul este inefabil. Dreapta are dinamism: punct care aleargă şi prin mişcare energia se consumă, se transformă – forma imediat disponibilă; dreapta (alergarea) fără sfârşit. Segmentul întruchipează necesitatea creaţiei; dacă energia este veşnică , nevoia de a crea este pe măsură: motiv pentru care ni s-a dat o limită. Segmentul exprimă starea noastră: vei înţelege atât şi vei trăi atât, dar suntem părţi din Infinitate şi mai multe segmente crează Semnul: „ unde sunt trei …“.
Dreapta este sinonimă exploziei ( Infinitul Mare ), înjumătăţirea segmentului se asociază imploziei ( Infinitul Mic). Folosind numai segmente – deasemenea poţi crea un limbaj. Cele dintâi scrieri au < piesele > simple. Urgenţa reclamată de titlul acestei postări: pentru multe dintre aceste semne am putea folosi cuvântul
< fleacuri > - pentru că sunt departe de înţelegerea noastră
( acum ! ). Câte secole a stat < ascunsă > scrierea din Egipt ?!
Fie să fie bine !

125. Numai despre semne – coloanele Carpaţilor de Curbură


La Colţi
Colanele – precum toate cele – au fost dăruite prin actul de creaţie primordial. De văzut le-a văzut puhoi de oameni – numai Brâncuşi a observat în plus că sunt fără sfârşit. Genialul artist a copiat natura : nu cred că a fost la Colţii de Sus, ori la Aluniş, ori la Nucu sau la Brăieşti – cu siguranţă nu a fost, însă prin unduirea specială a gândului a primit semnale că pe acolo aceste coloane există şi sprijină cerul – deci sunt infinite.
Coloane pentru care se cântă – vibraţia bucuriei le pătrunde şi vibraţia urcă la Cer – aşa este la nuntă, chiar în sfântul locaş trebuie să fii vesel, o veselie decentă – dar veselie; dacă nu ai fondul de moment să consumi aşa ceva-nu intra: că se formează perechea topate elementele se bucură;lipsa ta de participare dinspre interior îţi va fi dăunătoare, lipsa ta fizica este neutră!
Coloane pentru care se plânge, coloane pentru care priveşti Cerul ( o boltă) – în faţă, coloane pentru care priveşti oricare fel de boltă.

La Cetăţeni
De drept – ţăranul român a copiat mai întâi natura – şi a hotărât : uite, beldia la nuntă este coloana, pilonul ce ţine masa rotundă ( a Soarelui) este coloana, apoi stâlpii de la poartă, stâlpişorii de întâmpinare,axul stindardului , axul steagului,axul bradului,stâlpul din centrul casei ce urcă şi se sprijină acoperişul cu vârful unghiului,apoi perpendiculară coborâtă din punctul exterior pe un platou ( circular) sau sau stâlpul ( de piatră) înfipt în centrul unui astfel de platou, de lemn - un alt fel de beldie cu un rost la fel de adânc.

„COLOANA, cel mai vechi edificiu spiritual, asigura legatura între Pământ şi Cer, între material şi spiritual, între om şi forţele care-l tutelează.“ Florin M.

La Brăieşti
Majoritatea semnelor au relaţie de legatură cu: O, K şi H .
Despre H : cei doi gemeni care susţin orizontala, cele doua beldii ( gemene) la nuntă ( la începuturi),cele două cupe – Cer şi Pământ ( una mirelui , alta miresei ), orizontala este legătura ce se crează ( serafica şi …) = tăcere = nu-i loc de trecere.
Altfel : cele trei segmente , care , la nevoie devin cinci : Orizontul , Cerul şi Pământul sau Solidele Elementelor ( ale lui Platon).
În D2 , H înlocuieşte zarul ( fără puncte ) : indiferent de poziţia paralelelor, mesajul este acelaşi,adică instrumentul prin care se manifestă Puterea Celui dincolo de Toate.

La Piatra Rotării
H răsturnat : încifrează mesajul : Cerul (aerul ) şi Pământul – elemente primordiale şi fără sfârşit şi legate prin dualitatea dintre Octaedru şi Cub , ambele înscrise în Quintesenţie ( a cincia esenţă ).Sufletul urcă dinspre Pământul (stabil) către cerul
( infailibil). Sevele Urcătoare ( infatigabile ) trimit văzduhului Ceara Străfundului.
Chihlimbarul zboară invers : de la ac la cuibar , prin curgere; Timpul nu contează, iar cântecul de atenţie – armonia din stele ( subtilitate ). Cea mai înaltă stea veghează din capul osiei Masa de Cină ( e Taină ! ). Coloana (pilonul) susţine Cerul înfiptă-n Pământ. Unicitatea obligă la calcul, la exactitate, pentru un bun echilibru. Colana este I - ul. Patru coloane ar oferi o susţinere stabilă dar şi închidere. Coloana unică oferă libertate,cât cuprinde Firmamentul, dar elimină aproximaţiile.
Piatra însemnată s-a coborât cu cerul în pământ: Octaedrul în interiorul Cubului
( dualitate).Cerul , prin faţa Pietrei devine insulă, coloana transformă tăriile şi le trimite în semne ca pe meduze de aer – se eliberează. Să te ascunzi pentru a te elibera şi să te înlţi spre a mări distanţa ( I – ul ).
Chihlimbarul coboară să cuprindă aer; cel de la gâtul domniţei a urcat.
Peste comori – dansul Tetraedrului – cel ce se naşte din el însuşi, la nesfârşit, lumină albă de pretutindeni ( autodualitate ! ).
Omul primordial a copiat ceea ce exista şi bazându-se pe acea bogăţie ce i s-a dat a creat la rându-i un microunivers – foarte fragil – dar fără efectul acelui prim pas – noi – cei de acum nu am putea să ne deplasăm.
Fie să fie bine !
Photos: Paul R.

124. Despre peşteră, despre Pitagora şi despre cum se potrivesc anumite păreri iar altele se dezbină


Simbolul întoarcerii în pământ capătă ambivalenţă prin asociere cu cel al încolţitului (în pământul cel bun sămânţa se desface pentru roadă bună).
Platoul cu adâncitură ( găvan) ar avea dublă utilitate: loc de sacrificiu (desemnat) pentru animale mici – piatra induce şi o anume igienă şi o mai mare înlesnire de ştergere a urmelor , după – dar şi consumarea unui ritual, iar acest vehicul viu – sângele – a fost ales sub impulsul cultului străvechi , al soarelui, lumina şi apa unite. Ulucele de piatră pentru adăpat – ale zonei – ar putea fi creaţia oricărei epoci, chiar ale secolului trecut, alături de tuburile (ghizdele) de piatră ( şi unele dintre acestea au încrustraţii ce vorbesc de o oarecare vechime), dar platoul mic, cu adâncitură , de sacrificiu ar fi posibil să fie de dinainte de geto-daci.Sunt adâncitiuri în piatră – la Aluniş, la Nucu, la Piatra Rotării, la Cetăţeni – care vorbesc aceiaşi limbă.
Pitagora (c. 580 î.Hr. - c.500 î.Hr.) se pare că nu a scris nimic, opera lui este cunoscută prin Aristotel. Dacă Zamolxis i-a fost discipol , atunci a preluat această interdicţie şi a ajuns cu ea în Dacia ? Instruia Zamolxis preoţii dacilor numai pe bază de percepte orale ? Dacă răspunsul ar fi aproximativ,atunci îndemnul făcut dacilor de a folosi camere subterane pentru unele practici spirituale (că în felul acesta pot atinge nemurirea) se apropie de credibilitate.
Pitagora a fost în Egipt ( a învăţat limba – exagerare ?!), a fost la caldeeni şi la magi – ne spune Diogenes Laertios; sub formă de anecdotă ( Hermip) se spunea că şi Pitagora şi-a făcut o locuinţă subterană unde a stat pentru a primi ceva ( un flux) de esenţă divină. Nu este tocmai uşor să găseşti o cavitate naturală care să poată fi amenajată ca locuinţă; dăltuiala ei direct în burta masivului aduce avantajul că „aranjezi“ intrarea, interiorul şi orientarea după dorinţă , dar şi dezavantajul că volumul de muncă este mai mare. Nu oriunde găseşti o cavitate naturală şi nu oriunde poţi dăltui: bordeiul, ca locuinţă semisubterană, oferea siguranţa energetică ( spre deosebire de grotă ); prin poziţia lui bordeiul oferea pentru tot omul spaţiu de locuit ( este clar) şi posibilitatea de a primi unele energii pe care peştera ( total subterană !) le oferea în doză mai puternică. Retragerea temporară era un act iniţiatic: primeşti lumină în minte dacă te poţi rupe un anumit timp de realitate, să ai linişte în jur pentru a-ţi linişti interiorul. După ce Pitagora a ieşit din subterană „ cetăţenii considerau că are ceva de esenţă divină în el“.
Grotele străsihaştrilor erau în acelaşi timp: adăpost, loc izolat de izbelişti, spaţiu unde răzbăteau şi alt fel de energii decât într-o locuinţă normală; capacitatea unui străsihastu de a vindeca trebuie legată de uşurinţa mânuirii şi a altor energii decât cele comune; Zamolixis îi învăţase că legătura dintre trup şi suflet se realizează în armonie numai când aceste energii nu depăşesc starea de echilibru şi echilibru se obţine prin linişte ( interior-exterior), seninătate ( interior) şi să nu consideri că partea poate fi independentă faţă de întreg. Vindecarea prin sunet : I ) rostind anumite cuvinte „ muşchii vorbirii“ consumă o anumită parte a energiei într-un anumit fel; II ) rostind anumite cuvinte se formează o undă ( materie atât de subtilă- aproape cât gândul) ce începe a călători prin Cosmos ( atenţie: tu eşti autorul !);
III ) eliberezi anumite sunete în faţa muntelui, se formează ecoul; IV ) sunetul emis poate fi transformat de incinta în care se produce ( biserică, rupestră, cameră, etc.). Materialul clădirii ( muntele în cazul rupestrelor ) se încarcă de sunet, îl transformă în „ vibraţie“ şi trimite noul produs spre locul iniţial. Nu trebuie să fi extraordinar de sensibil ca să percepi că „muntele vibrează“. Sf. Iosif vindeca şi cu sunet. Retragerea în cealaltă lume este necesară : prin revenire ( schimbat fiind) poţi face transformări; ca să apreciezi la adevărata valoare lumina – trebuie să cunoşti întunericul. Platon transformă acestea în mit.
Legenda bisericuţei Aluniş ( creştinată !) ne spune că cei doi ciobani care au dăltuit au avut un vis … deci ispăşeau ceva ce în lăuntrul lor zăcea. Legenda de dinainte vorbeşte de cei doi mioritici care şi-au autoimpus această trudă să mai uşureze din apăsare, iar legenda de dinaintea celei vechi … Cineva priceput ar trebui să scrie un tratat despre apăsare şi o parte din necunoscutele legate : de originile noastre, de Mioriţa, de Rupestre, de vremuirea vremii – ar dispărea.
Poto : Chilie cu două ( !) compartimente - Aluniş.

luni, 14 decembrie 2009

123. Un fel de poveste cu nişte păstori care se plimbau de la un capăt de lume la altul


În peştera Baia de Fier - pentru paleoliticul mijlociu - s-au descoperit urme care spun că acolo se locuia stabil. Peşterile neamenajate – adăposturi naturale – de mărimi foarte mici ( găoace sau streaşină ) asigurau adăpost de scurtă durată ( de nevoie); abia în paleoliticul superior aceste peşteri sunt locuite temporar, însă apar şi locuinţele în aer liber: bordeiul , şura cu vatra în mijloc.
Rupestrele din zona de Curbură pot fi clasificate în multe feluri; unul: după cantitatea de muncă ce s-a cheltuit pentru a se obţine interiorul ( pe care îl privim noi astăzi). Dintre cele aproape 50 de incinte, majoritatea au fost intrânduri naturale şi , o parte din ele , au rămas aşa, iar o altă parte au fost mărite într-un anume fel ( amenajate) spre a servi unui scop.
Aceste adăposturi naturale temporare au fost de folos păstorilor ce practicau transhumanţa, spaţiul de Curbură aflându-se la jumătatea drumului ce aveau de făcut. Tot aceşti păstori au fost cei dintâi oameni care au observat că roca de calcar poate fi lucrată cu unelte nu tocmai sofisticate. Aşa au apărut primele ascunzători: într-un perete al incintei principale se dăltuia un dop şi prin orificiul rămas în urma lui se înainta prin dăltuială în minimasiv. Ce ascundeau în acele camere oarbe: bolovanii de sare ( chiar saramura). Aceasta-i ascunzătoarea veche: la întoarcere din Baltă sau în drum spre Baltă – aici în zonă se făcea Marele Popas.Plaiurile , apa şi sarea îngăduiau timpului să aibă răbdare cu turmele. Deci bobul zăbavă era de 2 – 3 săptămâni în aşteptare, iar la primul semn de vreme rea – o parte din sare era ascunsă şi turmele făceau şiruri lungi pe decindea Dunării. Nevoia i-a determinat pe aceşti păstori primordiali să intre în burta muntelui . Şi-au creat singuri legi: „ peste aceste locuri trecem noi şi în anii din urmă am scobit în piatra de acolo, este a noastră ! Totuşi – la plecare – puneau la scuteală bolovanii de sare; < eşti valoros cât sarea ascunsă > – despre un om ( lucru, fenomen, întâmplare ) ce a picat la ţanc.
După domesticirea animalelor , apoi crescând animale – oamenii primordiali şi , mai ales , cei imediat după – şi-au format comportamente magic-mitologice. Ca în toate cele de început aceşti muguri de credinţă păgână au răsărit sub impulsul principiului acţiune - reacţiune; „ pentru hrana zilei de mâine o să tăiem un miel, faceţi în aşa fel să curgă sângele în ulucul cel mare, umpleţi-l cu apă şi apoi cu grabă să strpiţi fânaţuri şi ponoare să fie şi la anul iarba înaltă“ - ar fi zis căpetenia lor - baciul.
Este posibil să fie adevărat: ascunzătoarea păstorilor pelasgi are vechimea cu mult mai mare decât chichiţa lăzii de zestre (tot o ascunzătoare). Unele < obiective > au rămas aşa după legea scopului dintâi, fie că pentru oamenii diferitelor vremi nu au stârnit interes, fie că au fost în aşa fel făcute încât acum – noi ne uităm la ele şi nu le vedem; altele au fost transformate parţial: dacă o să reuşim să citim părţile netransformate o să obţinem destulă informaţie. Dacă în jur sunt < piese > vechi de 2-3 mii de ani, atunci nu o să acceptăm că numai bisericuţa ( ca incintă ) are 4 - 5 sute de ani – că aşa scrie la hrisov.
< Creştinarea > - transformarea în locaşuri de închinăciune – a fost opera de geniu a vremurilor: poate că dispăreau de mult.
Fie să fie bine !

Photo: interior Biserica - Alunis

duminică, 13 decembrie 2009

122. Un mic ocol – sau câte ceva despre semne


Napoleon ar fi vrut să ne spună un secret - cuvânt ultim - însă,din cauza lucidităţii ( este un privilegiu să mori lucid ! ) a renunţat: „ La ce bun, oricum nimeni nu m-ar crede ! “. Dacă aceasta a fost realitatea, atunci Împăratul ( totuşi ! ) a reuşit ceva: ca oricare exces – prudenţa fără margini ( mai ales pentru construcţia variantelor ) dăunează. Timpul egalizează: nu este posibil a fi micşorat meritul lui Thales – filozoful , cel care si-a pus întrebări când a reuşit a electriza chihlimbarul , „ ce se întâmplă înăuntru“, dacă se aminteşte că cele cinci corpuri regulate erau cunoscute cu 1000 de ani mai înainte ,făcute prin dăltuială din piatră şi păstrate ( acum ) la Ashmolean Museum – Oxford ! Pitagora şi pitagoricienii le-au redescoperit, au scos în evidenţă unele proprietăţi, au elaborat metode pentru costruirea lor, etc., apoi Platon , cu marea-i putere de convingere, le-a asigurat de nemurire; Platon nu prea a avut talente matematiceşti ( nici Socrate !) , însă le-a acordat atenţia unui întreg dialog, a ştiut să determine discipolii talentaţi în aşa direcţie să se dedice subiectului, a ieşit în faţă întrebarea:„ de ce oricât de multe poligoane regulate şi numai cinci corpuri, ce înseamnă această limită , putem găsi oare o corespondenţă credibilă fie în planul concret, fie în lumea subtilului !?“ Dintre elementele esenţiale , apa primeşte drept corespondent icosaedru: „ apa este capabilă să se mişte de la sine, cât şi să fie uşor pusă în mişcare de către altcineva, datorită neuniformităţii sale şi formei figurii sale“
( Timaios). Icosaedrul are 12 vârfuri, 30 de muchii şi 20 de feţe care sunt triunghiuri echilaterale congruente ( corp regulat). Forma icosaedrului sugerează mişcarea şi curgerea, în sensul că dacă am confecţiona corpuri reale, din anumită substanţă, de mărimea că toate pot fi înscrise în aceeaşi sferă, şi am azvârli aceste „ zaruri “ pe o suprafaţă plană , atunci am constata că cea mai fragilă stabilitate o are icosaedru, dintre cele cinci solide şi cea mai bună stabilitate – hexaedrul ( având Pământul ca echivalent) . Icosaedrul are 12 vârfuri, 30 de muchii şi 20 de feţe care sunt triunghiuri echilaterale. Forma acestui Solid sugerează mişcarea, curgerea şi ocupă cel mai mare volum din sferă. Icosaedrul se află in dualitate cu dodecaedrul (quintesenţia ),unul se naste din celălalt prin mişcări geometrice simple( dacă unim centrele de greutate ale feţelor unui icosaedru se obţine un dodecaedru).Corespondenţa dintre Elementele Lumii şi Solide este o metaforă uriaşă ( Platon a fost un Poet al cuvântului): corpurile regulate înscrise în sfere din ce mai mici, atât de mici cât cu ochiul nu le mai putem percepe reprezintă particulele de bază ,părţile componente pe care: „ trebuie să le concepem atât de mici încât … să fie invizibile pentru noi, masele lor putând fi măsurate numai când se află mai multe la un loc; un mic paradox: Platon - „ idealistul“ dezvoltă o teorie „ materialistă“ care este foarte aproape de Einstein, teorie cu mult mai subtilă decât a „ atomiştilor“ din timpuri apropiate sau contemporani cu el. Apa umple tot spaţiul în care este turnată – icosaedrul se apropie cel mai mult de „învelişul“ sferei, iar dualitatea cu dodecaedrul transpusă in apă – quintesenţă va fi dezvoltată mai târziu în dubleul Agheasmă - Duh. Cele două linii paralele în sinea lor au ca puncte de legătură ( orizontala ), pământul – viaţa - quintesenţă, dar apa care se varsă … Prin completarea de tip escatologic , plurivalenţa ascunde in filonu-i fară sfârşit un suspin cosmic , tot aşa se cade sa urmărim această traiectorie lipsiţi de exuberanta dar şi de pretenţia ca cea ce a început să se întâmple nu este iluzie care să ne determine să eliminam începutul; ori una , ori alta : coordonarea şi simultaneitatea se impun prin legea bunului – mers … rezultatele nu se vor lăsa aşteptate . Cine este grăbit - o să piardă , cine aşteaptă – nu o să primească . Nu este o dilemă , cel ce vrea să se ospăteze pur şi simplu ne atenţionează : „ atunci s-ar instala haosul când Divinitatea ar fi în repaus o miliardime dintr-o secundă“.
Corpul din fotografia de început a acestei postări imită pe cel ce în geometrie are denumirea de trunchi de piramidă patrulateră regulată: de fapt sunt două – doi străjeri la intrarea în Sânta Bisericuţă dintr-o piatră - Aluniş.
Ce asocieri ar fi posibil de făcut ?

Mai mult nişte enunţuri:
1) Indiferent în care perioadă au fost dăltuite, meşterul pietrar nu ştia atât de multă matematică, desenul geometric vorbeşte despre unghiurile feţelor între ele; mai mult < din interior > , prin desen le vezi cu uşurinţă, însă atunci când ai în faţă bolovanul inform şi trebuie să-i dai viaţă < calculele geometrice > ajută foarte puţin – îşi intră în rol intuiţia, experienţa ,talentrul şi … legătura de curăţenie cer-pământ.
2) nu am măsurat < obiectivele > - ar fi cât un semimodul de la Coloana lui Brîncuşi ?

3) urmele de dăltuială fac posibile comparaţii cu alte vestigii ?
4) dacă ar fi opera ultimelor secole – atunci care ar fi semnificaţia lor – pentru acest timp ne aflăm în curtea unei biserici creştine ( creştinate !) !?
5) cu puţină bunăvoinţă descoperim şi semne: priviţi baza mică …
6) sunt persoane în zonă care ştiu multe şi mărunte … cineva poate culege o informaţie încât să ieşim din zona:
< poate o fi aşa ! >.
Fie să fie bine!

sâmbătă, 12 decembrie 2009

121. Energetica locului şi transferul de energie



Dacă mi-ar cere cineva socoteală pentru vorbele din postările de până acum şi să demonstrez măreţia acestor locuri ( măreţia se simte !) i-aş arăta cerul sau i-aş propune să zăbovească în iarba înaltă trântit a nepăsare preţ de câteva minute, cu mâinile căpătâi … Oricum aş avea propuneri – demonstraţiile nu-s pentru subtilitate. Şi cum stai culcat în iarba înaltă, în liniştea aceea, imediat ce se astâmpără şi gândurile tale, închizi ochii şi simţi îngerii trecând: fie că trec prin văzduhul real, fie că-i plimbă un abur albastru – simţi aripa şi un murmur de sfere lovindu-se prin mângâiere în acea visare: „ pe-o gură de Rai“. Teoriile sunt cunoscute: locul naşterii are valoarea punctului ce emite energii înalte şi la o eventuală vizită are loc un transfer rapid; dar fenomenul de „încărcare“ este simţit şi de persoanele străine - prin naştere - de loc. Pentru un anume ajutor – când a fost cazul – am cerut numai - acelor persoane să expună impresii: prima senzaţie – bineânţeles – este de uluială ( „ nu credeam că există aşa ceva pe pământ ! “),apoi senzaţia din primele trei zile că cineva din interiorul tău ( sânge , oase, muşchi…) ar vrea să te dezmembreze ( deci: nu este vorba de febra musculară !) , apoi după cinci zile senzaţia că ai întinerit cu 20 de ani.
Să fie nevoie să nu stai culcat a hodină – este o performanţă, la o aşa vârstă ! Sunt cu mult mai tânăr decât nea Ion, m-am născut aici, am trăit mult timp pe aceste meleaguri, dar mă dau bătut: după un kilometru de mers trebuie să rămân în urmă, fac nişte fotografii – zic eu, scotocesc în bagaje, nea Ion trage cu ochiul, înţelege despre ce este vorba şi-mi aruncă ultima filozofie:
< Domnu” să mă filmezi cum mă îndepărtez ! >

joi, 10 decembrie 2009

120. Găvanul de piatră – platou de sacrificiu pentru animale


Această poză nu trebuia a fi făcută; faptul că este expusă reprezintă un gest de neiertat: locul poate fi spulberat cu cele mai bune intenţii.
Piatra Rotării de la Cătina a fost propusă pentru dinamită cu scopul
( oficial ) de a se obţine piatră pentru diverse nevoi; acolo este cea mai veche amenajare de pe teritoriul României …
Imaginile din această postare propun spre a fi enunţate variante: dacă aceste lucrări ( artificiale ) sunt într-adevăr platouri de sacrificiu , atunci au o vechime destul de mare; locul unde este plasat un asemenea găvan ne asigură în totalitate că nu este vorba de sacrificiu uman ( precum la Piatra Rotării).
În arealul Aluniş-Nucu am găsit – cel puţin trei asemenea locaţii. S-ar putea face confuzie cu ulucele pentru adăpat, însă ulucele au fost dăltuite la baza câte unui minimasiv – animalele să aibă acces, găvanele din această postare se găsesc pe vârful câte unui bolovan – acolo un animal nu ar putea ajunge.
Specificul acestor adâncituri este şanţul de scurgere – făcut în poziţia de prea-plin şi orientarea este spre sol – bineînţeles – dar cu scopul vădit ca sângele de surplus să fie absorbit de pământ, fiind evitată posibilitatea ca să devină sau să aibă în prelungire ciuciur; < recoltat > ar fi fost sângele din găvan – acolo ar fi capacitatea de 6 -10 litri.
Dacă varianta expusă aici ar fi corectă, atunci acest ritual de sacrificiu
( ovine !) este posibil să fi aparţinut vechilor păstori – se afirmă că transhumanţa era practicată şi pe timpul pelasgilor, iar această zonă reprezintă unul din cele mai mari vaduri ce asigura trecerea dinspre Ardeal şi Moldova, prin Muntenia spre Baltă. Mioriţa ( varianta Alecsandri ) aici s-a născut şi varianta Zăican ( poate nu atât de veche) aminteşte de Băleanca şi Bălăneasa.
Scopul sacrificiului: sângele ce se scurgea în pământ – un fel de prinos … Mama – Pământ era implorată să producă pe mai departe iarbă înaltă, turmele să crească. Sângele din găvan era amestecat în apa pârâiaşului ce curge prin apropiere, locuitorii satelor de din vale stropeau cu această apă ogoarele şi fânaţurile pentru belşugul rodirii.

119. Clocimpul de odihnă în văzduh


„Ai coborât din văzduh pentru a te ridica iar cu un alt rost “

În zona de Curbură găseşti la tot pasul exemple când piatra – mai puţin vie – s-a înfrăţit cu arborele – atât de viu; în faţa unei asemenea privelişti cazi pe gânduri: cum de a fost suflată sămânţa vieţii şi în acest context !
Asta nu înseamnă că nu sunt zone unde pădurea este falnică.
Beldia se face din lemn de esenţă tare – cel mai bun este fagul.
Socrul mic şi viitorul ajutor de ginerică au colindat pădurea,au făcut calcule ( arborele să fie suficient de înalt – peste 10 metri – drept ca lumânarea, să aibă numai câteva ramuri sus – dintre care una bună pentru clocimp,să nu fie mai gros decât mijlocul unui om tânăr,către vârf să fie suficient de puternic, să nu aibă cicatrice sau babiţă şi să fie la loc bun de tras ). Acum este ales şi al doilea fir ( de rezervă), dacă primul are defecte care nu se văd decât după tăiere !? Cuvântul final pentru alegere îl are socrul mic, iar ajutorul de ginerică îşi însemnează în minte locul din pădure: o să vină cu echipa care o să doboare copacul şi atunci socrul mic nu mai participă. Echipa doborâtorilor are patru oameni, ajutorul de ginerică numai asistă;între timp soseşte şi atelajul: căruţă fără dric trasă de boi.
Copacul este doborât cu meşterşug: fie prin aninare, adică să alunece în cădere pe un arbore vecin, sau se determină locul unde o să cadă coroana şi se face acolo o grămadă afânată de crengi: în cădere lemnul să nu şubrezească, să rămână şi bucată pentru clocimp şi , pe cât posibil, să nu-i sară coaja. După ce este doborât copacul şi se constată că toate cele sunt în regulă, animalelor li se lasă jugul şi primesc tain ( tărâţa socrului – glumesc cei prezenţi), se aprinde un foc mic la un loc ferit – chir dacă este cald, ajutorul de ginerică aduce vinul, cel mai în vârstă dintre lucrători, cu primul pahar face o cruce pe faţa restului de tulpină ce o să rămână în pădure şi zice: „ dacă o să lăstăreşti înseamnă că am primit iertare “. După ce au băut – simbolic – câte un pahar ( cinstea mare se face la casa miresei ! ) – aranjează lemnul pentru transport: copacul devine inimă pentru căruţă, deplasarea se face în convoi, nu este tocmai uşor să te strecori cu o asemenea lungime pe drumuri de munte , prin codru.
La destinaţie beldia este aşezată în cumpănire pe orizontală, la partea de tăietură se dă cu muruială; peste trei săptămâni „ echipa doborâtorilor“ devine echipa ce pregăteşte beldia pentru „ridicat“ şi o ridică în vinerea nunţii. Am zis: beldia este o coloană aproape cilindrică – comparaţia se justifică datorită lungimii mari de jos până la clocimp. De la clocimp până la partea de sus este tot atât cât de la talpa unui om la bărbie. În capătul de sus se încastrează prin sistemul „moş în babă“ - „cumpăna“ – o bară orizontală prevăzuta cu trei orificii: două spre capete unde se înfig brazii ( al mirelui mai fix, al miresei - împodobit - mai lejer) şi al treilea orificiu la mijloc; cel care „urcă beldia“ în ziua nunţii – de obicei ajutorul de ginerică – după ce a depăşit prin urcare clocimpul – acolo cu un picior în sprijinit se odihneşte apoi mută bradul mirelui în orificiul al treilea ( de la mijlocul cumpenei ) desface „pachetul de cinste“ –în care se află un obiect de preţ sau bani şi o sticlă cu băutură, ridică bradul miresei şi coboară alunecând la vale cu aceste trofee: abia în acest moment nuntaşii încep să mai respire, simbolul central al nunţii a fost coborât printre ei, se continuă cu veselie: chiot şi joc; fără de brad nuneasca nu ar fi fost posibilă. Nunul mare – bucuros – cinsteşte încă ( un mic dar ! ) pe cel ce a coborât bradul. De bradul ce a rămas în beldie a uitat întreaga nuntă – chiar şi mirele!
De la „ridicare“ în vinerea nunţii până la coborâre – beldia trece prin multe transformări de formă: cadranul rectangular se roteşte cu 90 grade – orizontala devine verticală,până să primească cei doi brazi este o cruce Tau,
pe verticală împodobită cu cei doi brazi anunţă tăriile că o nouă pereche cere îngăduinţă de expans întru” modelarea ondulată a nesfârşirii, bradul care coboară atenţionează mireasa ( şi nu numai pe ea !) că are rosturi pâmânteşti , iar bradul ce a rămas în prelungirea beldiei pe verticală ( împreună cu orizontala cumpănă formează o cruce a bucuriei) atenţionează mirele ( şi nu numai pe el !) că în crucea bradului e tăria omului, adică ceva tot despre verticală este vorba – altfel de ce atâta văzduh în toate astea !?
Beldia de nuntă - prin legătura ce realizează - este un simbol puternic: numai Coloana fără Sfârşit şi Masa Soarelui îi pot sta alături.

joi, 3 decembrie 2009

118. La Aluniş ( 1 )


Despre şanţul incizat în faţa unui minimasiv - care să foloseasă pentru prelungirea unei grote - acum se poate afirma fără a se mai face confuzie că ar folosi pentru a strânge apa de precipitaţii: şanţul destinat să primească învelitoarea anexei are unghiul cu vârful în sus, în acel unghi intra ( intră) şindrila sau tabla; apa coboară pe faţa de piatră, găseşte întreruperea făcută de şanţ şi ajunge pe învelitoare fără să se prelingă , fără să intre în contact cu suportul învelitoarei. Metoda este aşa de simplă, însă de neînlocuit: această legătură dintre munte şi construcţia artificială este elastică , fără angajament: constructia omului ( efemeră ) poate cădea în ruină, muntele rămâne să povestească celor ce vin despre ceea ce a fost. O legătură pe bază de liant ( oricare ar fi fost , oricare ar fi ) ar însemna o simplă glumă după ce vezi soluţia şanţului. La Aluniş şi la Cetăţeni anexele există, la Iosif se văd urmele sfârşitului unei anexe, ori a începutului dar din anumite motive construcţia a fost nefinalizată.
La Aluniş constuctorul a dezvoltat şi talente pedagogice: a dăltuit pentru curioşi ( desigur şi pentru el spre aşi uşura munca ) trepte fixe, în stâncă – dacă le urci ajungi sub acoperişul anexei.
Făcând treptele nu a mai avut nevoie de schelă şi terminând lucrul a lăsat acestă operă de ajutor în vigoare; poate şi un fel de reclamă pentru gospodarii acelor vremi: < se pot face trepte la casă din aşa fel de material ; sunt nemuritoare! >.
Ideile iniţiale: prima care se referă la şanţul de legătură masiv-anexă şi a două care a produs treptele de sub acoperiş – sunt străvechi; în 1871 astfel de lucrări ori erau terminate , ori , ca la Sf. Iosif, probabil , începute numai – au fost sistate ( motivul abia este bănuit !).
În zona în care şanţul - tampon este atât de puţin adânc încât nu ar fi eficient dacă învelitoarea nu ar fi din tablă - este posibil să-ţi faci o părere despre momentul construirii anexei .

Iniţial – aici la Aluniş a fost proiectată o anexă de dimensiuni cu mult mai mari , şanţul - tampon rămas în afară a ceea ce există acum este dovada.Dar acest şanţ era suficient de adânc încât să primească şindrila; să aibă o vechime mai mare, să fie urma unei anexe vechi care s-a deteriorat şi a fost abandonată în mărimea respectivă!!??
Să fie bine !