64. Simbol divin – simbol trimis

63. Despre nişte legi nescrise

Pe traseul: Pătârlagele – Colţi – Brusturiş – Camboru – Scăieni – Nucu trebuie să treci şi prin satul Văvălugile (zic localnicii; indicatorul : Văvălucile). Crucea din imaginea următoare este din acel sat; chiar dacă cel ce a „ridicat“ crucea este mort de un secol ( să zicem!) , crucea rămâne în neam , este a cuiva, cruce fără stăpân – nu există; pentru cele acoperite – regula este esenţială. Neajunsul: nu poţi desface un perete împrejmuitor ( Doamne, fereşte!) ca să fotografiezi nu ştiu ce scris „ascuns“ după scândurile împrejmuirii. Te duci la faţa locului cu unelte, cuie , scânduri de rezervă, îl asiguri “ pe „proprietar“ că totul o să fie ca înaintea intervenţiei , că de obiectul „cruce “ nu te atingi, şi degeaba: „ fără preot nu se poate“. Pleci de la faţa locului cu o oarecare insatisfacţie, însă peste câteva momente îţi dai seama că aşa este normal: nici o lege scrisă nu a protejat nici grotele, nici crucile de la răspântii , nici cele de pe zăpodii, le-a protejat legea lui „ nu se poate, aşa s-a pomenit !“ Straşnică lege: şi nu are excepţii !

Photo 16 of 18 View All

În viitor aceste obiecte sfinte poate vor oferi indicii preţioase - noi fie că nu vrem , fie că nu suntem în stare să le descifrăm. Te uiţi la piatră: nu-i ca cea de la grote, nu-i nici de Ciuta, este cu mult mai dură: un om a avut talentul şi , mai ales răbdarea să dăltuiască chenare, litere , rozete, grupuri de segmente, etc. Mesajul scriiturii, dar şi mesajul ansamblului. De când este preferată imaginea răstignirii ? Străsihaştrii cunoşteau rozeta: există pereţi de stâncă unde „cercul limpede“ este incizat, „ cercul cu inimă“ ( cu centru), roata cu patru spiţe, altele cu zece,brăduţul. Rozetele au trei , patru , şase, şapte - petale. Rozeta cu şase petale se află, de regulă, pe o cruce unde scrisul ce acompaniază este lizibil. Aceasta-i problema: trebuie făcut un inventar şi sub o aproximaţie bună să se poată afirma că „există atâtea cruci ce poartă cuvinte ( semne) încă nedescifrate“. „S-a prăbuşit - economic - nu ştiu care fabrică de mobilă şi dumneata vrei să numărăm incizii în piatră !?“ Părerea de rău se dublează în intensitate, dar grotele nu au două zile ! Cineva îmi spunea că muzeele o duc greu, dar să mai avem grijă de lucrurile auxiliare ! Dar obiectul ce are o vechime mai mare de 200 ani - nu mai este auxiliar. Brăzdarul unui plug din secolul IX – ar trebui să intereseze. Câte zăbale dacice ^,or mai fi în România ?

Photo 4 of 18 View All

Îmi pare nespus de rău că nu am reuşit să fotografiez „partea cu scrisul“ a unei cruci din satul Văvălugile: aş fi vrut să arăt comoara de litere unor oameni de specialitate. Există şi o bucurie a momentului, la fel de intensă: nepoţii mei vor avea privilegiul să admire o asemenea bijuterie – nepăzită , dar de neatins - tocmai prin faptul că fiecare cruce are un proprietar. Legea e lege.

Să fie bine !

62. Balca cea noua

Se ştia ca la Poalele Goşei, in Seciu, spre Gura Şanţului, de la cei de dinainte, ca acolo a fost Bâlca ( veche ). Cât a existat satul Seciu oamenii s-au folosit de această sursă de apă ( veche de când lumea !). Satul a dispărut, locul cu apă s-a prăbuşit, a crescut iarba de mlaştină şi numai câte un bătrân mai zicea: „aici a fost fântâniţa de bea apă un sat întreg, apa curgea in tub de piatră, venea pe olane“; si atât!). Când s-a hotărât Nea Zăican sa adâncească locul unde zemuia apa - a fost mai încoace, acum vreo cincizeci de ani. Pe noi,„ăi mici“, ne-a cuprins bucuria: „îl avem la mană,diseară o sa ne cânte“. Ne mai aducem aminte că în timp ce lucra în clisă, în loc de cioareci avea un fel de salopetă, nişte cârpe cusute, cu picioarele gole şi scotea câte un olan din străfundul noroiului si-l aducea pe braţe ca pe un miel abia fătat, lângă noi, pe iarbă şi zicea: „încă un peşte !“,„să lucraţi cu grijă ca nu are coajă!“, adică asemăna olanul cu oul crud şi înţelegeam şi noi ca se referea la valoarea lui. Astea s-au întâmplat vara, cunoşteam literele şi unele desene simple; semnele de pe olane vorbeau despre alte vremuri, pe limba lor: nu am fi putut grăi în acel alfabet! Despre olane am zis: „al lui Jumară“, „Cîrligelul“,„Jarcău“ ,„Cilindru suleget“, „Butoi borţos“, „Ciurciupală“, „Maţ beteag“ - adică nu se asemăna unul cu altul, nu au fost făcute in serie. Le spălam folosindu-ne şi de nişte măturici din paie, dar noi nu ziceam că le spălăm, ci le potriveam acele nume - după arătarea lor - întru^, botez. Am auzit că au fost duse la Muzeu ( al chihlimbarului nu exista atunci). Aşa prin timp mai apărea câte o legendă: „Pană sa plece dintre noi , Nea Zăican ar fi zis că i s-a spus că pe unul din olane era scris drumul de la Bâlcă până la un lac, und…“. Astfel de ziceri sunt de neluat în seamă - dacă sunt puţine; dacă sunt multe şi vin din diferite direcţii care îndeamnă la aceiaşi concluzie - te pun pe gânduri .

Seara „a făcut plângere“; ori adăuga de la el , ori ştia nişte variante şi ne prezenta câte ceva: „Pe zăpodii linse / De drumuri întinse…, …Au tot dondănit / Si s-au sfătuit… , Încă de la şes / Ei s-au înţeles …Ori îţi face rău / Apa de pârău ? / Nu mai este bună / Apa de fântană ? / Nu mai e adâncă Apa de la Bâlcă ? … Mioriţa mea / Nu te întrista / Nu mai lacrima / Nu mai suspina / Inima mi-e grea / Să te văd aşa.)“

„Apa-i răcoroasă, / Iarba e pletoasa, / Nu-i nici o fântână / Fără apă bună / Şi lucesc în soare / Bulgării de sare. / Nu-mi e a manca / Nici apă a bea / Nici sare a linge / Obida mă-nvinge“.

Frânturi de astfel de versuri am găsit prin diferitele variante - nu aceasta-i treaba: ne impresiona faptul că ştia atâtea vorbe „pe de rost“ , scotea din caval mereu alte sunete despre acelaşi eveniment şi muzica aceea combinată cu vorbele lui potolea ascultătorul - mare sau mic - până la încremenire,se întrista şi iarba şi ne despărţeam unii de alţii fără salut, fie că nu ar mai fi fost nimic de zis, fie că nimeni nu mai era în stare să zică ceva. Nea Zaican a lăsat in urmă „plângerea“ cavalului de paltin şi, acel sunet, ce nu poate fi descris, umblă din munte în munte ca ecou ce nu se înmoaie şi povesteşte în multe feluri despre o durere fără sfârşit. Nea Zăican nu bocea - ca tremura o incordare in tarii - plângea!

Sa fie bine !

61. Fără sfârşit

Ne întrebăm şi acum , tot nedumeriţi, cum devenea momentul acela atât de fermecat de intra în vibraţia tânguirii fiecare celulă vie!? Să cânţi plângând – o misterioasă realitate ! Nu impresiona faţa lui ridicată spre cer şi umezită cu lacrimi , ( asta povesteau ciobanii cei tineri când el le asculta poveştile din zările de dincolo) pentru că noi - „ăi mici“ - nu aveam curajul să-l privim în acele momente. La sfârşit îl auzeam: „ adu^, nişte apă caldă şi un ştergar , flăcăule !“ Noi plecam spre locuinţele noastre muţi şi abia ţinându-ne pe picioare.

„Iar aţi fost pe capul omului !“ auzeai o voce de mamă dojenind blând în răcoarea jilavă a amurgului. Doar atât, pentru că şi dumneaei, de la o oarecare depărtare, a ascultat , a câta oară, sunetul acela, şi totuşi altul, de fiecare dată altul, spunând brazilor, şi munţilor, şi apelor aceiaşi poveste despre care gândeam că nu are sfârşit. „Pe zăpodii linse / De drumuri întinse“. Să fie bine !

60. Dualitate: fag - alun

Nici unul dintre ciobani nu este năzdrăvan ( paranormal): cei doi nu gândesc că mioriţa îi poate pricepe, iar cel moldovean construieşte variante pentru a „ghici“ cauza neliniştii şi tristeţii ce a cuprins mioara: „ Ori eşti bolnăvioară“,„ Iarba nu-i pletoasă“, „ Nu mai este bună / Apa de fântână“.

Dacă o lege se clatină ,atunci Raiul de pe pământ se desface – aceasta-i grija cea mare a moldoveanului, fără să bănuiască ( parcă): cel de lângă tine poate produce dezechilibru, tăriile sunt date pentru tot ce există.

Moldoveanul i-a supărat pe ceilalţi doi, nici prin vorbe, nici prin fapte, ci prin ceea ce este: „că-i mai ortoman“ şi , de aici, celelalte.

Ortoman = cel sfinţit întru^, perpendicularitate faţă de ceea ce-i terestru, cu principii clare, neoscilant, sigur pe el, greu ( imposibil) de târât în noroi prin patimile cele comune. Situaţia improprie când un cuvânt se explicitează după ce este folosit: semnificaţia dintâi a cuvântului nu o cunoaştem; definiţiile pleacă de la „orto“ – ceva cu unghiul drept şi ( sau): „manu“ etimologie prin simbol; „Manu cel drept“ – Vasile Lovinescu.

În V.Z.: Cele trei caracteristici induse de sunetele celor trei fluiere: drag , duios , foc – se regăsesc şi la gruparea cavalelor, la care se adaugă: temei ( stabilitate), noroc, jale şi subţire. „ A zice subţire“ – pierderea suflului ( obligat sau prin voie) în complementaritate cu sunetul grav, tot abia perceptibil, emis de cavalul de os. Fluierul de fag ( ce zice cu drag) şi cavalul de-alun ( că am fost om bun); nu este nici incongruenţă , nici laudă de sine ( cerinţa numărului de silabe): „ dacă vântul o bate-n fluierul de fag este semnul că sunt regretat. Dacă vântul o bate-n cavalul de alun ...

„Au tot dondănit / Şi s-au sfătuit“. „ Încă de la şes / Ei s-au înţeles.“

Acţiunea pământului ţine de precedent.

Să fie bine !

59. Cavalul de os

Nu pot să scriu ( şi nu o să pot scrie vreodată) ce provenienţă avea osul din care era făcut ( respectiv ) cavalul lui nea Zăican. Pentru faptul că ( numai la stână) desfăcea cavalul, adică ceda rugăminţilor din ochii noştri , ne sugera să-i acordăm un fel de recompensă - ceva ce sta în puterile noastre: „ aş mai avea nevoie de nişte pietricele !“ Asta însemna să dăm o fugă ( vreo 3 km) până la Piatra Albă şi să-i aducem un săculeţ de mică( „ din cea mai bălană“ ).Bineînţeles că întreceam vântul ! O punea la copt „ la căldură moale“ pe nişte lespezi încinse , apoi o pisa , o cernea, iar o pisa , şi tot aşa... Topea ceară şi untdelemn , (în părţi egale) , un bob de chihlimbar şi cât lua de trei ori în degete – praf de mică. Cu un petic de postav ungea cavalele cu „ dogolundină“La ce se referea cuvântul ştiam, de unde a răsărit nu ştim nici astăzi şi nu l-am mai întâlnit altundeva. Semnele încrustate pe cavale reprezenta opera altcuiva: „ Flăcăul“ – despre care se zicea că „ încrustează şi-n om, dar să nu te întorci“ adică făcea tatuaje şi te hotăra de la început „ să nu vii înapoi la mine să le scot – nu se mai poate !“.

Pe lemn ne mai jucam şi noi cu briceagul, dar pe os ...!

Se amuza teribil ( adică ridica mustaţa un pic cu buza pe partea dreaptă; lumină avea tot timpul pe faţă) pentru că noi uitam cuvântul şi inventam fel de fel de alte năzbâtii; după ce am învăţat scrisul aveam bileţele prin buzunare.

„ La ce foloseşte preparatul ?“ - „ Nu se aspreşte sunetul !“

Din fluier nu l-am auzit cântând; cei mai în vârstă decât noi ziceau că în tinereţea dumnealui, demult,cânta din fluier la sărbătoare, Pe Podul Samarului şi jucau oamenii: celebra Horă - pentru acele plaiuri - a fost realitate şi nu o invenţie poeticească. „ Fluierul nu se loveşte cu Balada !“

A se lovi = a se potrivi, a se îngădui. „ Ura-i până-n dinţi / Au jurat pe Sfinţi“

Rostul cavalului este predestinat: sunetul se rostogolea în zgrunţii peşterii din os şi ieşea zdenţuit rostogolindu-se pentru a se împlini alunecând ca un şarpe ( ce mai adineauri a năpârlit ) peste ape şi peste păduri, cutremurând aerul , frunza şi mai toate tăriile cu tristeţea lui legănată în nesfârşită durere.

Să fie bine !

58. Sarea pământului şi străsihaştrii

1. Când se înfiinţa o stână ne cuprindea bucurie mare: se iscau cele mai aprinse discuţii şi multe gânduri ascunse erau date-n vileag, auzeai unele propoziţii ... mai bine nu le-ai fi auzit. Sfada apărea în momentul în care era necesar să apară o regulă nouă: conţinutul era întors pe toate părţile, erau construite variante bazate pe argumente, altul vorbea numai să arate celorlalţi că şi el participă. „ Neică, mai încet că speriem oile !“ - zicea Nea Zăican.

2. V.Z.: „Mioriţa mea / Nu te întrista / Nu mai lăcrima / Nu mai suspina / Inima mi-e grea / să te văd aşa“ mioara îi răspunde: „ Cine nu ar plânge / au jurat pe sânge / Nu pot fără jele / Au jurat pe Stele / Inima mă doare / Au jurat pe Soare / Norii se adună / Au jurat pe Lună / Nu pot să te-ascult / Au jurat prea mult / Grija mă răpune / Nu pot a nu-ţi spune: / La apus de soare / Vor sa te omoare / Jos lângă pădure / Pălit de secure / Fără nici o ceartă / Fără luptă dreaptă / Jos lângă pârău / Te-or zvârli în hău / Turmele să-ţi fure / Apoi strâmb să jure;/ Astea au zis ei - / Vorbe de mişei“.

3. Cea dintâi grijă a baciului ce se afla cu stâna în transhumanţă era să ştie unde-i locul cu apă bună şi , eventual, avea îngropaţi în loc uscat bolovani de sare. Când strxbătea zona de curbură asemenea griji dispăreau: străsihaştrii cunoşteau zona foarte bine; prima condiţie pentru ca un anume loc să fie ales loc de sihăstrie era sursa de apă, iar sarea era păstrată în chiliile - depozit. Străsihastrul îi aştepta pe ciobani cu sare şi apă; între mioritici şi străsihaştrii a existat colaborare. Pe vreme rea omul ( călător !) se înrăieşte puţin: străsihastrulechilibra cumpăna oferind găzduire, ajutor şi vorbă cumpătată şi , de ce nu , primea din bucatele stânii.

Pentru că găseau o bâlcă cu sare la Murătoare şi alta lângă Măţara, ciobanii ,venind din Ardeal prin Gura Teghii preferau traseul: Gura Teghii, Pădurea Băleanca , Văvălugile, Scăieni, Buduile, după ce luau saramură în vase coborau pe Bălăneasa spre Pârscov, înspre Baltă. Cel mai tânăr cânta: „Pe decindea Dunării la vale“, „ şi ,treziţi , cu el odată cîntă sciţii / ce-au trecut cândva prin stepă ca şi el“.

Să fie bine !