83. Despre sare şi unele credinţe mai vechi

Riturile de iniţiere în sanctuare erau executate de persoane care practicau anumite abstinenţe; anumite reguli erau valabile şi în Egipt şi în Grecia şi prin alte locuri.
Zamolxis este primul în Dacia care a cerut ca sacrificiul adus zeilor să nu mai fie cu vărsare de sânge, altarul să rămână nepătat. De dragul zisului aceste reguli erau aplicate imediat, însă pe ascuns ceea ce a funcţionat atâta vreme ...
Fapta de sacrificiu convenită prin „hotărâre locală“ a funcţionat multă vreme: cei trei din Mioriţa împlinesc un ritual, o înţelegere a lor, altfel cel mai mic pe cât era de frumos şi de tânăr era şi cel mai puternic şi s-ar fi luptat cu ceilalţi doi, dar a funcţionat „ asta e!“.
A funcţionat până pe la jumătatea secolului trecut convingerea: „pentru ca nouă dintre noi să aibă noroc la oi , al zecelea trebuie să plece“. Meşterul Manole şi-a protejat echipa şi a zidit femeia. Pe timpul de până în Hristos, mai ales că se practica incineraţia, cenuşa celui de-al zecelea era dizolvată în apa de băut a oilor.
În vremurile şi mai vechi decât acestea, picătura de sânge a Marelui Preot înnobila toate apele din toate locurile şi din acel moment al sacrificiului , ogorul trebuia stropit cu apa cea nouă şi plină de puteri.
Nouă ni se pare greu ca acestea să fie scrise, tot atât de greu să afli despre ele şi chiar inadmisibile, dar acum mai bine de 2000 de ani lumina cădea sub un alt unghi, convingerile erau altele.
Acum 40 de ani , pe aceste meleaguri existau oameni care nu negau creştinismul dar trăiau după legea veche ( în secret !). Despre această lege veche, despre modul cum se trăia în ea ne oferă ceva informaţii Dimitrie Cantemir şi multe sugestii poeticeşti ( si nu numai !) Sadoveanu.
Pe cât era posibil prin geografia locului, templul celor vechi se înfiinţa „pe vârf“, pe ridicătură, apropierea de zeu trebuia să fie şi concretă.
Apoi funcţiona convingerea că aerul lipit de pământ este viciat şi din această cauză suntem muritori , cu cât ne înălţăm aerul devine curat, zeii sunt nemuritori pentru că respiră aerul pur al celor mai de sus tării.
Autoizolarea în grotele din munţi a străsihaştrilor a stat mai mult sub semnul abţinerii: ispita cucereşte dacă face cu ochiul. Nici recluziunea totală nu ar fi avut rost: la momente deosebite coborau din grote şi urcau în sanctuare. Obiceiul zilelor noastre de a întâmpina oaspeţii cu pâine şi sare este preluat: pe un postament, în templu se aşeza un vas cu sare ( lichidă – saramură). Sarea era produsul ţinut la mare cinste pentru că s-a născut din tot ce poate fi mai curat soarele şi marea. Sarea i-a unit în îngăduinţă pe străsihaştrii cu ciobanii transhumanţei. Pentru animale erau preferaţi bolovanii de sare ( uşor de transportat, pentru oameni mai puţin de folosit din cauza impurităţilor), pentru oameni - saramura.
Este greu de acceptat că propoziţia următoare este un adevăr: există în prezent în zonă oameni care folosesc numai saramura: pentru consumul zilnic, pentru murături, pentru conserve. Au şi motiv: „ gustul bun ca saramura de la Murătoare sau cea de la Bâlcă de lângă Măţara nu-l dă nici un sortiment de sare solidă !“ Aduc,cel puţin o dată pe an,de la 5km saramură.
Legenda zice că din ochiul cu saramură, de unde se lua pentru sanctuar nimeni nu mai lua pentru treburile pământeşti şi era lăsată să curgă în apă umblătoare. Şi tot din legendă aflăm că în chilia unde au cioplit zăcătoarea pentru miere se afla , tot cioplit în piatră, un vas pentru saramură, dar nu avea formă paralelipipedică, ci arăta ca un ou şi avea dop de piatră şi nu clapă cu ţâţâni. Când o să fie descoperită această chilie, ori un pic de miere din zăcătoare , ori nişte praf de sare rămas din saramură, ar fi de mare valoare, ar certifica legenda drept realitate.
Să fie bine !

82. Mierea de păducel, mierea de drogi şi vindecarea de junghi

Este dificil şi acum – în etapa stupilor sistematici – a se obţine miere „pe sortiment“, mai ales dacă este vorba de un cules minor.
La păducel se procedează fără să ai teamă prea mare că familia respectivă o să roiască: se restrânge totul la limită, fagurii de cuib să aibă coroane de miere căpăcită, fagurii de rezervă – plini până la refuz, iar fagurii în care să se obţină sortimentul ce se doreşte trebuie izolaţi de „invazia mătcii“. După ce a trecut culesul respectiv aceşti faguri cu noul sirop se ridică şi sunt daţi pentru maturare unei singure familii pentru 7 – 10 zile, până apare dunga superioară de căpăceală. După extracţie mierea se mai ţine în maturatoare ( zăcătoarea străsihaştrilor – 2 tone capacitate !) timp de trei săptămâni, apoi ambalată în vase de sticlă ( în trecut – vase de ceramică ; sub formă de dop capacul era fixat prin ceruire) şi vasele sunt „îngropate“ în lădiţe cu nisip uscat. După 14 zile cardiacii pot consuma această miere de păducel; vindecătoarea Ilinca ( a trăit pe timpul copilăriei mele ) recomanda pentru o dată pe săptămână o baie ( uşoară – era foarte precaută !) cu abur de muşeţel: „stai sub cârpă până apare prima broboană la streaşină şi mai zăboveşti numai cât mai poţi respira !“.
Când înfloresc drogii – în Carpaţii de Curbură – fânul este mai înalt decât omul, deci este cules abundent şi mierea va fi polifloră. Totuşi sunt ani când fânul este sec, floarea lui nu produce nectar ( ori temperaturi mari, ori este mănat,etc.), dar, cu mai puţine pretenţii – drogii se lasă vizitaţi de albine, mai ales seara şi dimineaţa. Mierea de drogi – contrar aşteptărilor – nu are culoarea galbenă, ci carmin – rubinie ( dacă mă exprim corect), o culoare „limpede“, prin vasul cu astfel de miere se mai joacă lumina; de exemplu, mierea de fân are culoarea mai „obosită“.
Am obţinut miere de drogi – o dată în 34 de ani; am descris culoarea cât de cât, însă pentru gust trebuie să mai aşteptăm să se nască şi alte cuvinte. Mierea de drogi se păstra în sticluţe cu dop de lemn sau plută ( ceruit) şi era folosită pentru leacul de junghi: după ce era găsit locul junghiului ( cu gălbenuşul de ou plimbat peste pielea frecată cu ulei şi unde făcea ţuşti, acolo era locul ) se aplica o frunză de tutun unsă cu miere de drogi. Mierea de drogi nu se consuma – nici pentru leac – aşa era de valoroasă.
Să fie bine!

81. Rozeta de Aur şi Rombul de Aur

Rupestrele de la Aluniş – Nucu, Piatra Broscari (1), la Basarabi - Murfatlar, Piatra de la Fărcaşa, pereţii complexului de la Şinca Veche au desene şi semne al căror mesaj deocamdată nu am reuşit să-l descifrăm.
Ce este sigur: aceste desene conţin şi elemente de geometrie sacră. Autorul (Homo Geometricus) a folosit elementele simple: punct, segment, cerc, pătrat, romb şi prin felul cum le-a aşezat într-un anumit conglomerat a
reuşit să creeze Mesajul. Fie că este vorba de un alfabet local, fie că este vorba de o scriere pictografică, aceste vestigii trebuie protejate: dacă celui ce
vine după noi îi ţâşneşte ideea descifrării !



Triunghiuri de Aur în Rozeta de Aur

Definiţie: Se numeşte triunghi de aur triunghiul isoscel pentru care
raportul lungimilor a două laturi este egal cu Numărul de Aur :



Observaţii:
10 În triunghiul de aur prin construcţia unghiului cu măsura de 360 se obţin ambele feluri de triunghi de aur.
Proprietate: În triunghiul de aur raportul a două laturi de lungimi diferite are valoarea Numărului de Aur.
20 În pentagonul regulat prin construcţia diagonalelor aceluiaşi vârf se obţin trei triunghiuri de aur.
Proprietate: În pentagonul regulat raportul dintre lungimea diagonalei şi lungimea unei laturi are valoarea Numărului de Aur.
b) Prin desfăşurarea unui semi-dodecaedru se poate obţine o rozetă formată din cinci pentagoane regulate ( figura următoare) .

80. Vârful retezat şi Zeul

Dacă la origini Zeul a fost pământean şi, pentru faptele sale , a căpătat nemurirea, atunci comportamentul celor ce l-au zeificat are duplicitate: cele ce ar trebui să se întâmple sunt cu adresă către Cel Înalt, felul cum sunt transmise – ţine de planul terestru.
Locul unde erau trimise către Zeu cerinţele trebuia să fie cu un pic mai înalt decât ceea ce este în jur – mai aproape de Zeu – primul motiv. Alte motive: locul unde ai stat de vorbă cu divinitatea devine sacru, acest spaţiu te obligă să ai un alt comportament şi , prin sacralizarea unui centru, arealul în care este inclus nu este uitat, nu este ocolit.
Denumirea de „vârful retezat“ este sugerată de Vasile Lovinescu, însă ceea ce există în teren te îndeamnă să foloseşti aşa locuţiune. Nu orice comunitate avea în apropiere un munte căruia să-i fie „amenajat“ vârful, dar dacă exista - de ce nu!
Cei aflaţi mai la şes căutau sau ridicau o movilă. Probabil că este greu de stabilit dacă în primele momente Sanctuarul avea ca anexă Platoul; să fi fost platoul parte a sanctuarului ?!
Aceste gânduri înfioară omul din prezent ,însă pentru cei ce practicau îmbunarea Zeului prin sacrificiu – totul se înscria în normalitate, numai dacă nu te bucurai că ai fost ales era obligatoriu să fi blestemat şi lipsa de bucurie apărea numai pentru că nu ai vrut să mori, nu ai vrut să întâlneşti Zeul.
Acestea se întâmplau în vremurile mei vechi. Mai nou: Pitagora, Zamolxis şi străsihaştrii ( cu puţin până în creştinism, poate odată cu el) au zis ca ofranda să nu mai fie cu vărsare de sânge.
Clădirea unei biserici creştine, dacă nu este amplasată pe cel mai înalt loc, atunci are , cel puţin, cel mai înalt soclu dintre toate clădirile comunităţii.
Platoul de sacrificiu al pelasgo-traco-daco-geţilor numit Piatra Rotării de la Cătina cred că este cel mai vechi loc unde omul a amenajat ceva, aici, pe aceste plaiuri. Platoul există şi se poate vorbi despre el nu din poveşti , ci privindu-l. Privindu-l dai numere treptelor de piatră dăltuite cu migală şi oarecare precizie.
Ghimpele îndoielii: ce fel de unelte au folosit !?
Să fie bine!

79. Vârful retezat şi puterea ( 1 )

La popoarele străvechi – platoul de sacrificiu era baza mică a unui trunchi de piramidă; actul sacrificial avea intenţii religioase. La derularea corectă a ritualului asistau ( sau participau) persoane cu rang preoţesc destul de înalt. Culoarea sângelui vine din soare. Şi vinul de culoare roşie este un vehicul. Ideea centrală a cultului era simplă: Soarele obligă pământul să producă cele necesare vieţii. Răspunsul de mulţumire, alteori tentativă de îmbunare: sacrificiul. S-a zis că ordinea ar fi aceasta: sacrificiul uman, animalier, vegetale ( în unele cazuri: obiecte).
Deci, platoul de sacrificiu , acolo unde mai sunt urme neclintite, vorbeşte despre o foarte îndepărtată vechime a noastră. Pe la 500 î. Hr. Zamolxis vine cu ideea propusă de Pitagora: să nu mai fie aduse sacrificii sângeroase . Evident că au trecut mulţi ani până a devenit lege: în momentul apariţiei creştinismului nici geto-dacii nu mai practicau aşa ceva. În zona rupestrelor există trei locuri, care, cu siguranţă, au fost platouri de sacrificiu: la Aluniş, lângă Nucu şi Piatra Rotării (Cătina).
Despre platoul din Vârful Cămăruţei (Begu – Pănătău) se vorbeşte numai; nici peştera nu mai există. Se pare că nici Odobescu nu le-a „prins“ la 1871 când a vizitat zona.
Este posibil ca Pitagora să-i fi vorbit lui Zamolxis despre piramidă; mai mult, cum au fost în Egipt şi au vorbit cu preoţii templelor de acolo, au văzut şi piramidele cele mari şi au aflat despre rostul lor.
Strămoşii noştri au zis: „de ce atâta efort: noi avem munţii: unii-s făcuţi din piatra cea mai bună pentru cioplit !“ Către platou trebuie să urci: acolo este Locul Înalt pe care Zeul îl poate observa cu uşurinţă. De la baza minimasivului se ciopleau trepte ( Piatra Rotării) sau nişte adâncituri ( trepte înfundate – la Aluniş şi pe valea Pârscovelului); la Nucu se pare că au fost făcute câteva din piatră cioplită şi instalate la marginea platoului.
Din treptele de la Piatra Rotării au mai rămas 14: de la jumătatea minimasivului în sus. Şi platoul a început a se deteriora. La Aluniş platoul nu mai apare definit, însă treptele pentru paşi există. Platoul de la Nucu are şanţ colector, iar cel de la Piatra Rotării are gropi colectoare.
Un algoritm verosimil ar fi următorul: venind în Dacia, Zamolxis îndeamnă a nu se mai face sacrificii sângeroase; deci aceste platouri existau de până la venirea lui din Grecia-Egipt.
Dacă despre : Babele şi Sfinxul din Bucegi, despre Omul care priveşte Steaua Polară – lângă Vătraiu, despre Babele de la Ulmet ( mult mai spectaculoase decât cele din Bucegi, dar necunoscute!), despre zeiţa Nefertiti de la stânca lui Dionisie – nu se ştie dacă sunt începute prin cioplire şi finisate de intemperii sau sunt complet capricii ale naturii, atunci despre aceste trepte nu se poate vorbi decât că sunt făcute de om. Eu nu pun la îndoială importanţa urmelor de la Sarmisegetuza şi cele anexe acelui areal, dar pe celelalte , cum ar fi şi acestea din Carpaţii de Curbură , în afară de Odobescu, nu prea le-a văzut nimeni.
Treptele şi platoul de la Piatra Rotării ar trebui poleite cu platină: ele vorbesc de cea mai îndepărtată vechime a noastră.
Dacă despre Platoul de andezit de la Sarmisegetuza nu se ştie precis: era ceas ori folosea la sacrificii, despre cele amintite aici nu sunt dubii: nu a venit nimeni să le aranjeze ştiinţific ( nici nu prea ar fi posibil !).
La actul de sacrificiu participau preoţii care aveau o aşa îndatorire; străsihaştrii au fost oamenii de tranziţie, primeau cuvintele de instruire direct din gura lui Zamolxis şi plecau în lume; axa filozofiei lor: îndreaptă prin insistenţă şi blândeţe. Trăieşte în natură , însă precum ea. Să nu ajungi să faci iertare aproapelui ; până acolo – drum lung: îndreaptă-l ! Universul este simetric; faptele vor primi răspuns prin simetrie. Dacă îţi cobori seninătate în suflet, trupul nu se va clinti. Filozofia lor curgea dinspre Pitagora şi se îndrepta spre Creştinism: „ umblă precum Cel Proaspăt prin roua dimineţii !“ -( traducere aproximativă ). De aceea Creştinismul a fost primit prin paralelism, fără convulsii.
La început a fost Platoul, apoi Sanctuarul – la daci, ca domenii deschise, în aer liber, numai forma lor circulară le delimita – proiecţii ale discului solar. Cred că ar fi bine să nu mai confundăm Platoul cu Sanctuarul.
În sanctuar Zeul poate fi înduplecat prin prezenţa ta, prin efectul de grup, prin vorbe ( spuse în gând sau murmurate în cor), prin melodie; Pitagora a consacrat sunetului multe clipe de studiu.
În care moment istoric sanctuarul nu mai are anexă Platoul ?
Spaţiul real de la Piatra Rotării , prin configuraţie indică precis că acolo nu a fost sanctuar, la Aluniş grotele sunt în apropiere, la Nucu grotele sunt departe de platou. Este posibil ca sanctuarul să nu necesite pardoseală de piatră – acolo unde totuşi există are numai rol estetic. În Muchie la Arie, La Prunii lui Mutu, Vâful Goţilor, Lângă vârful Vătraiu – sunt vârfuri retezate – cândva amenajate artificial. Peste ele au crescut păduri , însă forma circulară este evidentă cu diametrul măsurabil - acum.
Deci fiecare comunitate avea în preajmă un Cogaion.
Să fie bine !

78. Despre o formă de sacrificiu (transferul puterilor)

Diogenes Laertios spune că Pitagora îi îndemna pe discipoli ( printre altele) şi astfel: „ Să nu lase să se aducă victime, ca sacrificiu zeilor; să ne închinăm numai la altarele nepătate de sânge. Să nu jure pe zei, datoria omului fiind mai curând, să se căznească să fie demn de încredere“.
În tinereţe, Zamolxis a trăit în preajma lui Pitagora şi a revenit printre ai săi când era în culmea bărbăţiei. La rîndul său,Zamloxis îi îndemna pe daci să părăsească obiceiul sacrificiului cel sângeros al celor trei suliţe – moştenit de la traci. Tracii practicau sacrificiul fără perioadă: când le cădea bine. Zamolxis a introdus perioada: la trei ani, la patru ani, la cinci ani. Tracii amenajau locul de sacrificiu imediat: căutau un teren neted, îl bătătoreau un pic cu maiul de lemn şi scrijeleau un cerc. Locul era de ocazie: îi grăbea vremea! Desenând cercul trimiteau semn Soarelui. Drept răspuns pământul înghiţea sângele şi soarele usca compoziţia: pulberea de sacrificiu era suflată ( concret ) pe ogoare: să fie rodul bun! Vremea dacilor era mai aşezată: nu mai acordau cinstea ca cel trimis prin sacrificiu să înduplece Zeul şi să fie prizonier de război; Zeul trebuia îmbunat cu de din de-ai lor. Cel tânăr şi frumos era ales la sorţi. De aici începe: „ Aşa a fost să fie!“ Ideea aceasta a resemnării a lucrat sute de ani: „ Asta e!“ Pe-o asemenea rădăcină s-a ridicat „Mioriţa“ - altoi. După ce Zamolxis s-a întors din călătorii: de prin Egipt, de prin Persia, de prin Grecia – le-a vorbit dacilor despre sacrificiul de sine. Aceştia obişnuiţi cu măreţia rece a platoului circular i-au zis: „arată-ne!“ şi Zamolxis s-a lăsat zidit pentru trei ani în subteran: numai ca ei să-şi schimbe ritualul. De aici filozofia şi rostul grotelor! Mai mult, ca o formă de trecere către ritualul nesângeros,la o zi rânduită, Marele Preot îşi înţepa palma ca să trimită câteva picături în apa râului ce curgea pe-aproape. După un anume calcul, locuitorii Daciei coborau la râu („apa şi-a înmulţit puterile prin bunăvoinţă nemărginită“ – traducere aprox.), îşi umpleau vasele cu apă nouă şi stropeau ogoarele: să fie rodul bun! Despre toate acestea vorbesc pietrele cioplite ale Carpaţilor de Curbură: La Piatra Rotării, La Aluniş şi lângă Nucu: către platou se urca pe trepte. Mai aproape de zeu. Cei dintâi instruiţi împotriva sacrificiului uman au fost străsihaştrii: ce zicea Marele Preot se executa, nu se punea în discuţie. Apoi erau trimişi care încotro, nu tocmai la întâmplare. Străsihastrul deţinea informaţia şi, când era nevoie, o răspândea. Străsihastrul avea vorba cumpătată, rostea cuvinte culese de pe buzele Marelui preot şi Marele Preot era lângă Rege. Ce făcea , si , mai ales , ce zicea un străsihastru – de asemenea – nu era de comentat. Atât era permis: să-l ajuţi din proprie sinie. Străsihastru era omul de taină al Stăpânirii! Viaţa lui prelungea un exemplu, viaţa lui curgea sub semnul sacrificiului. Se sacrifica pentru rege şi pentru semenii lui ca Zeul să fie îmbunat. Legătura dintre străsihastru şi Zeu o realiza Marele Preot. Legătura dintre Marele Preot – Rege şi locuitori o realizau străsihaştrii. Aveau motive de taină de cercetau locuri care, la nevoie, puteau fi ascunzători. Tot aurul dacilor a trecut prin mâinile străsihaştrilor şi tot ei au dus în ascunzători chihlimbarul geţilor. Învăţătura o primeau direct de la Marele Preot, făceau exerciţii de ţinere în minte, apoi plecau în lume.
Locul unde se hotăra să zăbovească un străsihastru - devenea sacru. Să fie bine!

77. Străsihaştrii şi chihlimbarul

Până o fi posibil a fi scoasă la iveală celebra chilie plină ochi cu piese de chihlimbar, o să ne mulţumim cu ceea ce există ( şi nu este puţin !). Dacă s-ar găsi o metodă spre a fi scos în real şi cel din „subteran“ ...
Realul s-a împletit cu legenda când s-a amintit de ţigaret. Se zice că lentile au fost mai multe. Au fost ... acum nu prea se ştie pe la cine au ajuns. Ar interesa metoda de prelucrare.
Adolescent fiind am privit printr-o astfel de lentilă şi, să nu ocolesc prea mult adevărul, aşa ţin eu minte, dincolo nu se mai vedea clar, însă dacă realizai axă optică prin lentilă către o altă persoană, felul cum se împrăştia lumina avea individualitate: nu era fascicul dar pleca pretutindeni.
Evident, pe atunci nu se vorbea de aură. Aura era numită - „îngerul“.
Imaginea asta cu „îngerul“ este de-o frumuseţe mioritică: „copile, în jurul fiecărei persoane stă îngerul, o înconjoară peste tot; nu îndrepta cuţitul spre cineva că îi tai îngerul !“ Respectam interdicţia, dar de zâmbit zâmbeam. Acum sunt convins: aura poate fi modificată ( în bine, prin anumite mişcări blânde şi în rău prin gestul smucit în convulsii).
Om care să-ţi „citească îngerul“ a existat prin satele de Curbură până pe la jumătatea secolului trecut: privindu-ţi aura prin lentilă , evident , nu te vindeca – însă era posibil a fi luate anumite hotărâri: ce fel de apă, ce fel de plante, care produse, şi unele practici, etc.
La stână în cutii de lemn căptuşite cu muşchi de piatră uscat, îngropate în praf de mică – erau păstrate: cavalul de os, piatra de răsfug şi lentila de chihlimbar. Când se accidenta un animal nu se lua hotărârea de sacrificiu până când baciul nu privea prin lentilă; dacă zicea: „ i-a trecut veleatul !“ –înseamnă că diagnosticul era sumbru. Mulţi oameni, mai pe faţă, mai pe ascuns, caută comori, adică aur. O chilie plină cu chihlimbar, venind din vechime – ar fi destul de valoroasă. Dacă o să fie descoperită vreodată şi , printre acele minuni s-ar găsi şi câteva lentile, galbene ca mierea, apoi cu siguranţă au fost ale străsihaştrilor, altfel de unde aceste vorbe !
Să fie bine !