La Alunis - anexa Dacă privim cu atenţie ne putem forma o idee despre tehnica încastrării capetelor de grinzi şi căpriori în minimasiv. Imaginea este de la Aluniş, însă aceiaşi tehnică s-a folosit, cel puţin la: Cetăţeni, Nucu, Daniil Sihastru, Dobrota, etc. Propoziţii: 1) Un asemenea locaş are peste 15 cm adâncime. 2) Grinda ocupă doar jumătate din volum. 3) Deasupra se aşează un tuturuş 4) Între cele două piese de lemn se introducea - prin bătaie – a treia: pana. 5) Nu s-a folosit direct o pană de lemn deoarece frecarea dintre piatră şi lemn este mare. 6) Pana era înmuiată în grăsime topită. 7) Peste câtva timp, după ce lemnele „ mai scădeau “ pana mai primea câteva lovituri. Studiul acestui caz ne-ar îndreptăţi să afirmăm ( să bănuim ) că o anexă a existat cândva şi la bisericuţa lui Iosif. Faţa minimasivului de acolo are atât de multe locaşuri din astea (grinzi şi căpriori), aproape nici unul lipsă – pentru viitoarea structură, încât varianta că la un anumit moment , acolo, a fost abandonat lucrul , trece pe locul doi. Fie să fie bine !
Zidul făcut de uriaşi – la Aluniş Pot foarte bine s-o sucesc din condei şi să zic: domnule – este o metaforă ! Dacă nu este metaforă atunci – o coincidenţă : în clipa primordială a făcutului, nişte bolovani destul de mari ( zeci de tone ) s-au trezit aliniaţi la dungă şi au format acest şir …etc.
Teoretic – dacă cineva mi-ar fi explicat: domnule, celula vie poate îndepărta zeci de tone – aş fi zâmbit !
Nu se va afla prea curând ce s-a urmărit cu acest zid: să fie din celebra cetate a Luanei ? – mare minune ar fi !! După felul cum sunt aşezate piesele – rost în plin – aceşti meşteri năprasnici erau pricepuţi .
Alinierea iniţială era perfectă – suntem induşi în eroare: au crescut printre rosturi aceşti copaci.
Parcă am fi la piramide – aşa de bine sunt şlefuite feţele , eroarea de apropiere este atât de mică – fără să vrei te face să te gândeşti la unelte sofisticate, iar în privinţa „ cum s- a făcut deplasarea “ ? – trebuie să avem în vedere – totuşi – antigravitaţia. Cine nu crede în uriaşi – să vină la faţa locului şi să fotografieze ( zic şi eu: poate bănuieşte cineva că pozele sunt trucate ... ) şi să ne explice cum a fost ridicat acest mândru zid !
La Aluniş - „ A căzut într-o parte “
Cred că aici temelia nu a fost cumpănită corespunzător şi de-a lungul mileniilor terenul nu a rezistat , ori într-un anume moment s-a dat o bătălie de s-a zguduit galaxia şi această parte de zid a cedat - fiind împins de atacatori. Ce vremuri au fost şi atunci ! de Grigore Rotaru Delacamboru
În curtea bisericii – la Aluniş Ruga pământeanului către Cer urcă prin turla bisericii – coloană virtuală, fântână ce duce-n lumină ( fântânarul se află la bază ). Până să apară clădirea în sine - a bisericii – ruga se ridica la cer prin tot ce era vertical, dar o coloană vie , în care sevele freamătă urcând – acorda un coeficient de siguranţă mare. Pentru spaţiul carpatin coloana vie cea mai falnică este bradul; muntele este suportul sacru – bradul este mesagerul în prelungire, prin el muritorul se apropie şi mai mult de cer. Coloana are rostul să sprijine ceva. Rostul brazilor este să sprijine cerul ; în curtea sfintei biserici Polul Cerului se află pe aceiaşi verticală cu vârful turlei, marginile cerului se sprijină pe brazi. Prima grijă a celor ce erau contemporani cu momentul înfiinţării unei biserici era să aducă pui de brazi din munte şi să-i planteze în jurul clădirii. Funcţiona lege nescrisă: în gospodăriile satului nu se plantează brazi – această măreţie falnică trebuie a se înălţa numai din curtea bisericii. A doua lege nescrisă: când o fi să fie , brazii din curtea unei biserici or să dispară putrezind în picioare – în acel loc brazii nu se taie. Apel către locuitorii din Aluniş: oameni buni, nu tăiaţi brazii din curtea bisericii: sunt seculari. Nu retezaţi legătura noastră cu cerul: sunt atâtea păduri în jur ! Observaţie: faceţi clik-stânga asupra imaginii şi vă rog să observaţi pe la jumătatea bradului cel mai dinspre privitor
„ aburul de foc “ sub formă de glob; toată viaţa mea de fotograf amator am fost urmărit de aceste „ globuri “: dacă aveau formă de sferă ( ca acesta ) trebuia să mă aştept la evenimente fericite din viitor. Fotografia este realizată cu aparatură nouă ( digitală – parcă aşa se spune !) şi vă asigur că nu este vorba de vreun trucaj: ce rost ar avea !!?? Doamne-ajută ! La Aluniş – O coloană ce a ieşit din mare Poate că cineva priceput va avea bunăvoinţa să explice dacă acest fel de rocă a zăcut cândva în apele unei mări; cea mai puternică dovadă ar fi dealul de diatomită - Burduşoaia.
Cealaltă faţă a coloanei
„ Când ciopleşti piatra este posibil să găseşti ciupituri de vărsat ( goluri) “ – zicea un pietrar. Aceste semne se întâlnesc în mai multe locuri. Aceste propoziţii sunt întrebări.
În mod asemănător a început totul la Stonehenge ! De fapt în imagine trebuie să observăm pilonul ( probabil înfipt într-o teică subterană ) care susţinea în centrul de greutate ( nu o lespede – ca în imagine, ci o masă – rectangulară sau rotundă); nu se ştie când şi cum s-a prăpădit originalul; la Muscelul Cărămăneşti , cel puţin, se ştie. Acest pilon – stâlp – coloană mică aminteşte de vremurile vechi cand mijlocul platoului era pus in evidenta de salpul ce se termina la capatul din aer, sub forma de vas. Masa rotundă ( a tăcerii ) a lui Brâncuşi din aşa credinţe a ieşit. Unul dintre cei doi gemeni Uşa rectangulară - expresie tautologică; la Aluniş ( la Şinca –Veche) compartimentele aceleiaşi chilii comunică printr-o uşă nu tocmai convenţională. Deci pleonasmul este permis.
Uşa rectangulară este imaginea coborâtă din astral pentru zodia celor doi: stâlpii verticali sunt gemenii, puntea de sus – delimitează spaţiul în care ai voie să urci, iar cea de jos – simbolizează nivelul de la care ai plecat.
Concluzia: intrarea într-o gospodărie se realizează prin poartă acoperită, altminteri unde este cerul de deasupra ta ? Pentru treburi casnice trebuie să existe „ porţile mari “ şi „ poarta mică “ însă întregul complex trebuie susţinut pe doi stâlpi ( gemenii) – poarta mică fiind un fel de intrând prin una din porţile mari. Această latură simbolică a porţilor a suferit modificări, însă cerul de deasupra noastră nu este de neglijat.
Porţile din Zona de Curbură nu înfăţişează atâta spectacol de frumuseţi şi simboluri cât cele din Maramureş; un gospodar strajnic al zonei, pentru gospodăria ce avea de înfiinţat, avea în minte să facă: porţile cu acoperiş, scara de intrare în casă cu trepte din piatră, eventual – o parte a împrejmuirii să fie - în loc de gard - zid (sec !) cu două feţe ( cu rol apotropaic).
La Stonehenge simbolul celor doi gemeni se repetă şi, prin aceasta, alt mesaj tainic ne este trimis.
La Aluniş – un fragment de coloană ? Prea mult entuziasm parcă strică: până la proba contrarie suntem obligaţi să ne abţinem !
Fie să fie bine !
1) Acoperirea rectangulară – pardoseala anexei de la Bisericuţa Aluniş „ Piatra pe care calci să aibă scriitura pe faţa de contact cu pământul “. Observaţie: meşterul pietrar avea talent ! Legendă ( 1 ): Vârful Goţilor avea ca pardoseală tot aşa ceva. Necazul cel mare este că nu a rămas (cel puţin !) o singură palcă; al doilea necaz este că nu se ştie unde au ajuns acele plăci. Placa din centrul platoului avea grosime considerabilă şi era de fapt teică de forma tubului de fântână – cilindru gol ( la cruci teica este paralelipipedică ); acolo, în centrul platoului ( cult solar) era înfipt stâlpul ( coloana) de susţinere a vasului pentru saramură. Legendă ( 2 ): platoul din faţa bisericuţei lui Iosif ar fi avut asemenea plăci. Dacă ar fi adevărat, atunci şi aici a existat anexă, asemănător situaţiei de la Aluniş.
Molidul Roşu
Dar Molidul Roşu de acolo ( Uriaşul ) valorează cât toate pădurile Carpaţilor de Curbură. Întrebare: cine îl declară monument al naturii; s-a auzit un zvon de drujbă.
2) Coloana de lumină – la Aluniş ( una dintre chilii ) Întrebare ( 1 ): acest „ tub “ perforat în tavan este prezentat ca horn ? încăperea se zice că ar fi fost chilie. Întrebare ( 2 ): dacă nu o fi fost chilie ? Observaţie: la Şinca – Veche există acest tub de comunicare cu exteriorul: poziţia de acolo a permis ca acesta să fie elaborat ; de fapt este asociat cu turla unei biserici. Rupestrele de pretutindeni au multe elemente comune.
O altă poziţie ( photo ) a sfertului de platou mic de la Muscelul Cărămăneşti
Primul semn sacru făcut de om simbolizează fie Soarele , fie Luna – o curbă închisă desenată pe nisip. Este greu de stabilit pentru lumea semnelor cine are întâietate: segmentul sau cercul, Piatra Broscari sau stânca Dionisie.
Cultul Soarelui a fost specific atâtor popoare şi există semnale de la cele mai simple semne până la templele pline de grandoare prin umilirea imaginatiei. Ofrandele erau aduse în numele faptului că astrul asigura viaţa şi acel prinos acumulat i se cuvenea; apoi au fost asociate cele două imagini: a focului şi a sângelui – focul ( arderea ) ce se consumă pentru ca viaţa să explodeze şi sângele ca un vehicul al acestei arderi ( perpetuum mobile), lumină şi mişcare. Fără lumină mişcarea încetează, energia trece peste pragul de suficienţă şi Totul ar intră în Marea Implozie – Sfârşitul prin instalarea Nimicului.
Cei mai dintâi oameni nu au fost aşa de „pretenţioşi“ însă acţiunea lor a stat sub impulsul venit de dincolo de propria lor gândire; prin puterea Cuvântului ( Viul Grai) lăsau în urma lor ceva – prin urmaşi pentru urmaşii urmaşilor.
Păstorii transhumanţei au făcut şi ei obiectul pe care îi numim astăzi masă – de formă rotundă: printre obiectele suite pe măgar , prin această formă obiectul nu deranja animalul.În plus: această masă primordială avea forma Soarelui – dacă mâncau la amiază , a Lunii pline – dacă mâncau după înserat. Prin aceasta, cel puţin , trăiau în armonie cu cele cosmice. Puţine religii au neglijat aceste simboluri; se zice că nu este întâmplător faptul că Isus a avut Cina Cea de Taină în jurul unei mese rotunde; dacă întalnim şiforma rectangulară a mesei din acel eveniment atunci este produsul pictorilor – pentru comoditatea plasării personajelor în „ peisaj “. Biserica veche – a creştinismului primar – a păstrat pentru mult timp această formă a mesei şi nu s-a împotrivit ( nici cel puţin cu blândeţe) că Soarele era considerat „ sfânt “. Pe timpul copilăriei mele era un păcat să înjuri de soare, de lună , de stele, …de cele sfinte … în general. În mod liniştit Soarele a fost scos din panteonul zeilor, dar a rămas sfânt; un text popular serios nu vorbeşte despre soare , ci despre sfântul Soare.
Platoul Mic are ca reprezentări două forme: fix ( la Piatra Rotării, Aluniş, Cetăţeni , Nucu, …) şi mobil; ambele aveau formă rotundă. Platoul fix avea gropi de colectare sau şanţ de scurgere sau ambele. Platoul mobil include simbolul roţii cu patru spiţe ( deci al cercului cu centru ), cele patru părţi componente (sferturile) lăsau imaginaţia să caute punctul de intersecţie al diametrelor - cele patru sectoare de cerc nu-şi lipeau razele, consecutiv se lăsa între ele o distanţă – încât , pe ansamblu ieşeau în evidenţă două diametre ( virtuale !) perpendiculare. Păstorul săvârşea ritualul apoi aranja plăcile în desagi şi pleca mai departe chemat în lumea lui de atunci.
Cele patru sectoare de cerc în compoziţie
În cumpănă pe samar avea masa de lemn ( rotundă). Deci platoul Mic şi Masa Soarelui sunt două piese surori: ambele erau de folos pentru ritualul sacrificiului. Mai târziu , după ce au apărut locaşurile de cult, Platoul Mic a devenit Masă , tot de piatră şi fixă sprijinită pe cei patru stâlpişori ( în capetele celor două diametre) , sunt închinate punctele cardinale, pe faţa mesei de piatră crucea este virtuală , dar este sugerată de prezenţa celor patru ţăruşi. Faţa mesei rotunde va găzdui ofranda: coliva, colacii, capetele,prescura, măcinicii, turtele … toate de forme rotunde; suntem fii lui Isus sub lumina soarelui. Această formă de trecere fără convulsii de la credinţele vechii religii la noua religie poate fi luată ca pe o unitate de măsură pentru înţelepciunea în timp a acestui popor. Creştinismul nu avenit să dărâme , ci să împlinească. Acum , în prezent nu avem nici o scuză pentru a face risipa odoarelor vechi, sub nici un motiv, aşa a gândit omenirea în acel timp, dar a crezut fierbinte în acele reprezentări – oare nimic din ceea ce gândim noi nu pluteşte în aproximaţii – să fim serioşi – ar fi cazul !
Masa de Taină ( a tăcerii) din curtea bisericii din Muscelul Cărămăneşti.
Masa din imaginea expusă mai sus a stat secole în aer liber: provine de la schitul numit „ În prunii lui Cristian “ ( lângă Cârciegi) şi se zice că acolo a fost adusă … În secolul XXI ( mozaicul era deja descoperit !) a fost turnată o manta peste faţa mesei; chiar dacă au fost acoperite numai urmele de daltă tot nu este bine, anumite semne par omului neinstruit în aşa ceva ( cum este şi subsemnatul) nişte fleacuri – în fapt, cu cele mai bune intenţii …
Tot este bine că nu s-a trezit vreunul să o folosească drept capac pe undeva!
Este foarte adevărat: unele sate din România mor ( fenomenul pare a fi iremediabil) – ce se va întâmpla cu asemenea comori publice, sunt ale poporului român, sunt sacre – de neatins, cu ce drept au fost făcute marfă banală dusă-n robia arginţilor !? Ne-am văitat de ceasul morţii că unul dărâma biserici – demolarea continuă sub această formă parşivă ? Un răspuns afirmativ ar întuneca inima unui om normal şi tot pământul ar cădea-n întuneric !
La Aluniş: al doilea element de Coloană Infinită – cel din dreapta intrării Lângă fostul schit de la Vârful Cecilei exista moară de vânt ( nu ştiu dacă era a schitului); nu a cercetat nimeni ce fel de esenţă avea piatra folosită la măcinat. După desfiinţarea schitului , doi fraţi din Muscelul Cărămăneşti au preluat ( sau reînfiinţat ) moara de vânt: o piatră de măcinat a dăinuit până la înfiinţarea C.A.P. – ului când a fost făcută piatră de temelie pentru o locaţie nouă. De la fostul schit au rămas şi cele două tuburi sub formă de ceaşcă ( deci au toartă ): unul se află în apropiere de Vârful Cecilei, al doilea se află în satul Măţara; nu se ştie dacă schitul a cheltuit cu făcutul lor sau tuburile au fost preluate sub oblăduire atunci. Aceste două tuburi ( care mai există ), masa rectangulară sprijinită pe un singur pilon din curtea bisericii Muscelul Cărămănesc ( distrusă acum 10 ani – operă măreaţă cât un templu faraonic !) şi Grupul Statuar – erau minunile acelor locuri. Au mai rămas tuburile! Şi celelalte tuburi ( coroană circulară ) sunt opere de artă inestimabile, piese de patrimoniu, poate că cineva din viitor o să reuşească a descifra inscripţiile de pe buza lor. Când se lua hotărârea ca o anume fântână să primească tub erau anunţaţi (în vechime ) sfinţii călugări sau preoţii de parohie ( mai acum) şi se făcea slujbă de legământ, asemănătoare ( poate identică ?) celei care se face acum când este sfinţită o troiţă nouă – Sfânta Sfeştanie ( aşa cred !). Nimeni nu poate muta din loc o cruce fără motiv serios şi fără dezlegare. La noua locaţie – dacă totuşi este necesară mutarea – se face din nou slujbă. Această slujbă ( de legământ ) nu este un blestem ( Doamne fereşte !) dar pune oprelişte domnului patron de nu ştiu unde, care ar pohti „ să cumpere “ un tub ( pune el altul de ciment în loc şi , evident şi plăteşte pe acesta nerezistent … de piatră !!!????) iar pe acesta ( dacic, poate chiar pelasgic) să-l ducă în curtea cabanei dumnealui pe motiv ori să-l aibă sub ochii,mai aproape, dar nici vorbă deasupra apei, ori că face o înlesnire pentru turişti ! Este adevărat, în prezent aceste vestigii nu mai au stăpân , nici la primărie nu sunt înregistrate, nici ca monumente inestimabile nu le-a luat nimeni în seamă. Oameni buni, un asemenea obiect cioplit pe vremea străsihaştrilor se află dincolo de oricare valoare, a devenit sacru prin vechime, ca piesă ce a ajutat la a potoli setea atâtor generaţii, prin vibraţiile vremilor a devenit „ un disc de memorie “, valoarea lui este acolo, pe locul lui, nu-i tulburaţi veghea, undele sacralităţii deranjate – în disperarea de a reface reţeaua – pot înfăşura spre neutralizare pe făptuitor, şi dincolo de valoarea ( câştigată prin vârstă ) a acestor tuburi – cum să te atingi de un obiect sacru dacă nu se cade !? Trăim cu speranţa că majoritatea oamenilor din România fac parte din categoria celor care gândesc ! Dacă masa rectangulară a fost spartă din greşeală ( !!!???) – este timpul să ne gândim că tuburile sunt „ legate “ de locurile cu apă în care s-au oglindit atât amar de vreme ! Nu le tulburaţi oglinda ! Nu de alta , dar se aud zvonuri ! Nici nu ştiţi ce faceţi dacă atingeţi a înstrăinare obiectele sacre ! La Muscelul Cărămăneşti: un sfert din Platoul Mic Din Platoul Mic – cel format din patru bucăţi ( sferturi ) se mai păstrează o parte şi aceea în afara împrejmuirii bisericii: dacă masa rotundă este păstrată în curtea bisericii ca obiect sacru, dedesubtul ei – nu ar fi un sacrilegiu – ar trebui să fie adăpostită această piesă – până când se va face ordine: cine să inventarieze şi cine să aibă grijă de aşa ceva. Crucea de la schitul „ Prunii lui Cristian “ ( fier forjat ) se află în aer liber – şi nu ar fi mare bai, însă cineva are de gând să o instaleze în cimentul cavoului dumnealui – are imaginaţie nu glumă ! Fie ca acest An Nou să aducă lumină din plin pentru cumpăna gândirii fiecăruia dintre noi ! Fie să fie bine !
Grupul Statuar a răsărit în urma unei ploi torenţiale; pare incredibil ca un firicel de apă ( cum arată în mod normal gârla Muscelului ) să urnească bolovani de 2 – 20 de tone. În urma ploilor de mai multe zile, firicelul blând devine balaur. Deci acel „ grup “ avea o aşa masă că o macara mobilă nul-ar fi mişcat. A stat pe prund ( semiîngropat ) la partea de sus a locului numit Gura Şanţului . Se ştie de trovanţii de la Costeşti – dar Grupul Statuar nu era trovant; despre babele de la Ulmet se zice că ar fi trovanţi – nespecialist fiind (prin al şaselea simţ) – mă îndoiesc. Felul de piatră din care era făcut <> este numit în partea locului „ piatră de gârlă “. Piatra de Vătraiu este de două feluri: piatră seacă ( bună numai pentru pietruit drumuri – prin răspândire) şi piatra calcaroasă ( aproape nisipoasă) , mai fragilă decât cea de la grote şi folosită pentru construcţii uşoare , de genul acareturilor.
„ Piatra de gârlă “ dusă în Camboru devine scumpă; temelia unei case are aşa fel de piatră. Au piatră de gârlă şi: pardoseala bisericuţei din Aluniş şi la toate clopotniţele bisericilor mai noi. Piatra de gârlă nu se ciopleşte folosind dalta, erau căutate formele rectangulare, sau se obţinea o anumită formă prin spargere – aşchii mari ,prin lovire cu ciocanul sub un anume unghi; dacă te apropii cu dalta de un aşa material nu realizezi nimic. Prin duritatea ei - piatra de gârlă este nemuritoare. Grupul Statuar era din piatră de gârlă. Cred că precum aceasta – poetul Ion Gheorghe a colecţionat astfel de piese ( mai mici)şi le numeşte statuete din paste litice. ( daţi pe Net !). Am făcut această comparaţie şi cred că acea statuie o aşa sadină o fi avut; să fi fost modelată de om prin cioplit – este exclus ! Grupul Statuar .a zăbovit > câteva zeci de ani – nimerise într-o zonă de prun care nu „ înghite “ pietrele, cum se întâmplă Pe Baltă – de exemplu, deşi avea multe tone.Piatră de gârlă aveau ( pe vremuri ) şi acele vârfuri retezate ( Vârful Goţilor, În muchie la Arie, În Prunii Mutului) şi că ar fi existat în faţa bisericuţei lui Iosif – greu de confirmat; când a vizitat Odobescu locul respectiv aspectul era cel de azi ( dacă … prin sondaj nedistructiv ar fi găsite sub pământ câteva lespezi …).
Grupul Statuar sugera un tors aşezat pe un platou având şi anexă phalică – semn că era al unui bărbat. Forma este greu a fi descrisă, avea onduleuri futuriste, însă ce impresiona privirea la primul contactera finisajul: pe locul trei după celebrele cranii şi după tot atât de celebrele păsări ale lui Brâncuşi; dacă treceai cu podul palmei peste toată suprafaţa şi tot nu găseai un grăunte mare cât bobul de mei. Ce mesaj ? Eu cu acestea am rămas în minte: o piesă ce s-a ivit într-un loc pe terra şi cine a trimis-o ( făcut-o !)a vrut să ne atenţioneze că pe lângă minunile numite gândire şi geometrie, pământenii au primit în dar şi astfel de obiecte concrete.
„ Piatra rupestrelor “ se găseşte la Călugăriţe + Lupoaia ( colţii care au dat denumire localităţii ), la Aluniş, Culmea Spătarului, Pietrele Miraului - Brăieşti, etc. Acest fel de piatră se ciopleşte frumos şi i se poate da un finisaj fin: toate bisericile din zonă au la intrare - clopotniţă + intrare locaş – trepte din piatra rupestrelor; la fel stâlpişorii de întâmpinare ( cu sau fără teică).
Piatra rupestrelor – minimasiv la Aluniş
Din acelaşi fel de piatră: platoul cu şanţ de scurgere, Masa Soarelui – a bisericilor vechi, crinta de piatră ( o idee mai nouă), tocila, mai rar: unele cruci ( aceasta-i altă curiozitate: a fost preferată piatra de Ciuta !), râşniţa get-o dacilor ( cu mare semn de probabilitate că ar fi din acest fel de material – s-a găsit în zonă o piesă – este expusă la Muzeul chihlimbarului ) , uluce ( fixe ) pentru adăpatul animalelor, teică ( mobilă ) , masa rectangulară sprijinită pe un singur pilon ( cu ax – coloană), tuburile de fântână ( coroană circulară, ceaşcă cu codă – ce semnificaţie o fi având ?, prisma triunghiulară),„ piatra de aşezat “ lângă fântâni, zăcătoarea de piatră ( legendă !), masă în faţa Sfântului Altar ( lipsă !) , vas de rit pentru saramură, Elemente de Coloană – forma trunchiului de piramidă regulată , bineînţeles chiliile şi bisericuţele rupestre, etc. Rămâne pentru studiu prin comparaţie sau alte metode: la Piatra Rotării, Cetăţeni, Şinca - Veche, piatra din Ceahlău sau a rupestrelor de dincolo de Prut ;la Basarabi – Murfatlar dealul „ ar fi din cretă “ – deci o rocă foarte moale – poate cât diatomita .
Alte feluri de piatră: piatra sticloasă ( pisălog pentru piua de lemn, rotunjicul pentru presat murăturile, piatra de răsfug ), piatra pentru pristolnic (denumirea din zonă: chistornic, precum: piatră – chiatră ), piatra albastră, piatra albă ( mica) etc.
Minimasivul numit„ Pietrele care cântă “ este format numai din piatră seacă.
