117. Stâlpii , bradul - coloana vie

„ Aici s-a întâmplat ceva interesant !“ – locul era insemnat cu o creangă înfiptă, un stâlp de lemn sau de piatră ( o piatră mai lungă ).Piatra de răzor a celor vechi avea peste o tonă şi era îngropată 99 de procente , rămânea afară un vârf , cât un pumn de copil, deci stâlpul ascuns; când era instalată o astfel de piatră – evident – participau toţi vecinii şi în gropa de găzduire făceau altă groapă mai mică în care îngropau o ulcică de pământ; ulcica adăpostea un ghemotoc de plante – fiecare participant, cu sfoară de tei făcea o legătură ghemotocului şi asta însemna că ai fost de acord cu ceea ce s-a hotărât despre punctul de răzor, că nu vei dezlega vreodată această învoială şi – în plus – o să transmiţi corect toate acestea urmaşilor tăi, altfel … şi se zicea un blestem înfricoşător … neamul tău să devină cenuşă în vânt cum au devenit praf uşor plantele îngropate cu vasul de ceramică (o variantă !).
Cu timpul, pe linia de răzor era plantat câte un pom, apoi s-a ajuns ca să fie plantat pomul numai în colţurile de răzor. Crucile de răzor ar fi specifice zonei de câmpie şi aveau putere de simbol cu mult mai mare decât stâlpul îngropat - fiind puncte de răzor pentru proprietăţi mai întinse ( moşii ).
Bradul creşte în partea de sus a Zonei de Curbură , unde se află rupestrele găsim pin şi molid. Pentru acest copac a existat admiraţie născută in momentul acţiunilor omului: să ai căpriorii şi grinzile de la casă din brad – nu-i de colea ! A existat şi o admiraţie pe fond religios: dacă cineva doreşte a planta brad să o facă numai în curtea unei biserici; cine-şi planta brad în curtea casei nu prea era văzut cu ochii buni: bradul trebuie lăsat să crească unde-i place.În creştere bradul îşi păstrează axul principal, coroana bradului nu aminteşte de multiplicarea fractalică, coroana lui are „trepte“ şi aminteşte de piramidă, o piramidă vie, un con în trepte, da – ceva ovoidal. Însă cel mai direct bradul – prin axul central – aminteşte de coloană, simbol a ceea ce este falnic şi mai falnică decât legătura pământ – cer nu există.
Se zice că molidul roşu ce se află pe platoul din faţa bisericuţei Sf. Iosif de la Nucu – a fost plantat chiar de călugăr, deci ar avea câteva sute de ani, oricum Henry Trenk - pictorul elveţian ce l-a însoţit pe Odobescu în 1871 l-a imortalizat, pentru momentul de atunci , într-o acuarelă. Legenda spune că înainte exista acolo un brad - brad şi „era foarte rodos în muguri“ că străsihaştrii uscau mugurii la dimensiuni mici şi-i scufundau în miere.
Prin formă şi culoare îţi inspiră optimism, poftă de viaţă , prin verticalitate de coloană - măreţie; pentru această zonă – bradul este ramura de finic: nuntă fără brad şi fără lăutari nu s-a pomenit !
Aici are loc un eveniment important: şi era înfiptă în pământ o beldie şi în vârful ei cei doi brazi: al miresei o să fie coborât în duminica nunţii, iar beldia ( coloana) este adusă la orizontală după şase săptămâni.
Combinaţia aceasta dintre două simboluri „tari“: coloană + brad capătă semnificaţii uriaşe; ar fi interesant de ştiut dacă acest obicei al „beldiei de nuntă“ este specific zonei sau o fi universal. Acest ceremonial al beldiei – forma lui completă – este foarte interesant: copacul folosit pentru beldia propriu –zisă era fagul şi era ales un copac tânăr, înalt şi nerămuros. De obicei copacul pentru beldie era tăiat din pădurea „comună“, înţelegerea nescrisă obliga pădurarul să lase libertate ca acest copac să fie ales de oriunde şi oricare ar fi – la fel pentru brazii de nuntă.
Cine se urca să ia bradul , de obicei ajutorul de ginerică, demonstra forţă şi rezistentă – calităţi de recomandare că va fi capabil să-şi întemeieze o familie. Jocul căluşarilor şi Urcatul pe beldie - privite oferă distracţie , amuzament – dacă sunt executate solicită efort.
Ridicarea beldiei cu brazi înseamnă ruga către cer (a mirilor şi părinţilor) pentru binecuvântare, iar coborârea bradului reprezintă aducerea răspunsului în mijlocul veseliei şi apoi împodobirea acestui răspuns prin ritual religios.
Bradul în vârful beldiei – stindardul nunţii.
Până la coborârea bradului – beldia este axul nunţii, după coborâre – bradul însuşi devine ax.

116. Suliţele de sacrificiu, suliţele adorate şi bradul

Biserica de la Aluniş - imaginea de mai sus

Dintre popoarele vremurilor vechi , traco – geto – dacii nu erau singurii ce făptuiau scrificiul uman: locaşul pentru o suliţă de sacrificiu era făcut în piatră. Pentru acest act s-a vorbit de cele trei suliţe – ( probabil , pe undeva mai există dovezi materiale sau ne-a parvenit această informaţie numai pe calea scrisului). „Urme“ concludente există la Piatra Rotării şi la Cetăţeni,
( unele mici unde ar intra mânerul unei suliţe şi altele ca un vas … l-am numit vas de ardere … cu aşa grosime că ar putea primi trunchiul unui brad de 20-25 de ani) dar sunt plasate „neconvenabil“. Deci vârful bolovanului şi locul de sacrificiu sunt noţiuni incompatibile pentru că acele găuri sunt chiar pe creasta bolovanului, mai degrabă acolo era plasat ceva şi mulţimea din jurul locaţiei privea ori a sărbătoare , ori a adoraţie.
Mai mulţi prieteni, cu mult mai pricepuţi decât mine în treburile astea delicate – au tot discutat acest subiect şi o să reproduc în rezumat , pe segmente – câte ceva :
– suliţele înfipte în pământ foloseau ca „altar“ primitiv , de nevoie, înainte de război, oştenii îngenunchiau în faţa lor invocând zeul Marte pentru izbândă şi ocrotirea vieţii, deci nimic sângeros, un sacrificiu prin gând – o prosternare, act răsărit din frică şi nevoia de autosugestie, suliţa fiind un fel de idol, de fapt reprezenta zeul sau colana prin care gândulo urca către cer.
– se zice că este la fel de adevărat că în graba momentului de dinaintea luptei ce se apropia, tot ca o invocaţie erau sacrificate iscoadele prinse şi se încropea un platou „la faţa locului“ , un cerc scrijelit în pământ şi in interior suliţele; după luptă ( şi evident – victorie ) se mergea la locul ce avea o aşa destinaţie, platoul de piatră, cu mai puţină grabă şi populaţia participantă era mai pestriţă – nu numai oşteni. Era un fel de „lecţie“ dar şi act de mulţumire faţă de zeul ce a fost generos şi ocrotitor; nenorocirea cădea cel mai des asupra celor luaţi prizonieri. Zeii nu erau atenţionaţi aşa oricând, cerinţa prin sacrificiu înseamnă totuşi deranj şi exista o periodicitate.
– în intervalele dintre evenimente supreme se făcea adoraţie către zeităţi paşnice: zeiţa Bendis proteja flora şi fauna , vâna şi făcea farmece; zeiţa lunii avea ca simbol bradul ( arborele viu ca o reprezentare a lumii de dincolo – împărăţia fără sfârşit a lumii lui Zamolxe ).
– adoraţia în grup a bradului: un arbore tânăr „cerea“ un orificiu mai mic în piatră, iar un trunchi mai viguros o gaură mai mare sau era înfipt bradul în orificiul mic şi în vasul fix de alături se făceau arderi – fie ca parte a unui ritual, fie numai pentru efectul produs de limbile ce se înalţă şi pier.
Aceste urme există ( încă !) – aici a fost propusă şi o altă interpretare – nu elaborăm talente de ştiinţă bătută-n cuie, nici vorbă: este posibil ca mâine să auzim de o ipoteză ce i se poate alătura un procent mare în a fi plauzibilă.

115. Despre comensurabilitatea în cubicitate sau despre verticala într-un anumit punct terestru – şi nu numai

Oamenii străvechi cunoşteau că raza ce unşte Steaua Polară cu ochiul privitorului este verticala; aceasta ar fi o dimensiune „ cosmică “. Pentru situaţii concrete, mai ales când erau în burta muntelui şi nu aveau la îndemână o rază, era necesar să folosească o altă metodă.
Cei din urmă meşteri de case foloseau funia cu douăsprezece noduri: pe o funie suficient de lungă măsurau pentru 13 semne şi pe cele din capete le făceau să se confunde apoi formau triunghiul cu laturile de 3, 4 şi 5 segmente; „ acest echer “ cu numere Pitagora era folosit pentru a se da rectangularitate camerelor unei case. Când trebuia fixat un stâlp vertical ( de exemplu - beldia de nuntă ) foloseau funia cu 30 de noduri, care – pentru această lucrare – oferea o mai bună aproximaţie, triunghiul era format cu laturi de 5, 12 şi 13 segmente, latura cu 5 segmente era „întinsă“ de-a lungul beldiei şi lucratorii făceau „cumpănire“ de 3-4 ori, apoi era înţepenită în pământ şi , în sfârşit – era verificată lucrarea cu acest echer vertical .
Aceşti „cei din urmă“ meşteri ( dulgheri ) nu ştiau de Pitagora şi celebra lui teoremă, însă manifestau o anume încăpăţânare ca cele ce vin de dinainte să fie întocmite după rânduiala cum au fost transmise: cei mai în vârstă nu acceptau celor tineri ca din grabă să treacă peste un pas al algoritmului respectiv. Pentru incintele de La Rupestre nu s-a stabilit dacă meşterii pietrari intrau în burta muntelui făcând – mai întâi – dăltuială pentru uşa chiliei sau pentru una din ferestre . La Dionisie se crede că s-a început cu una din ferestre, iar topologia locului La Iosif te îndeamnă să crezi că au început cu uşa. Oricum o fi fost – când au ajuns în interior – lucrând nu prea au greşit şi se mentine întrebarea: cum de au simţit axa minimasivului, verticala interiorului !
Cei care au transformat peşterile în locuinţe sau pur şi simplu au lucrat „în viu“ – nu erau primitivi: nici ingineri în rezistenţa materialelor şi nici nu se bazau pe brodeală – încât să se surpe muntele.
„ Să fii mândru ca o beldie de nuntă !“ , adică să-ţi păstrezi verticala, să nu accepţi situaţia căţeluşului care se gudură la picioarele stăpânului.
Sa fie bine !

114. Bolovanul interesant – Cetăţeni

1) Măriţi poza la maxim şi potriviţi şi cursorul orizontalei şi pe cel al verticalei la jumătate: rămâne în cadru numai groapa cea mică – nu are în ea nici praf de vant, nici iarbă. Ca aceasta – mare asemănare – zic eu - se află la Cătina, la Piatra Rotării (două ) – şi le bănuiam utilitatea acolo ca lăcaşuri pentru stâlpişorii de balustradă, să protejeze turiştii – fiind loc periculos. Aceasta de la Cetăţeni , din acest vârf de bolovan nu ar avea cum să aibă acelaşi rost!
2) Mişcaţi cursorul orizontal spre dreapta, evident imaginea se duce la stânga, apare creasta bolovanului din care s-a cioplit ( să zicem !) spre dreapta un fel de treaptă, sau apare ca un uluc înfundat spre Sudul pozei, dar degajat spre Nord. În centrul acestui uluc se află o adâncitură în care s-a strâns pământ ca praf adus de vânt şi a crescut iarba. O fi posibil ca această adâncitură să fie tot de tipul < vasului de ardere > ( o denumire provizorie)?!
3) Mişcaţi cursorul încă şi apare a doua < treaptă > şi ea cu o groapă vas mai adâncă. ( vedeţi şi postarea din acest blog cu nr. 97 ).
4) Mişcaţi cursorul verticalei în sus şi apare înspre Nordul pozei încă o groapă – vas ; acestea au aceiaşi formă cu gropile de colectare de la Piatra Rotării - Cătina, cu vasul de pe primul bolovan – Cetăţeni şi ceva , ceva cu cele < şapte urme de picior > de la Aluniş. Dacă primeau în ele stalpi de lemn ( cu ce scop !?) , ori erau vase, ori altceva … Consider că nu sunt jucărioare moderne . Ce ziceţi ?

Photo: Paul R.

113. Urme de paşi ( 3 )

Construcţia acestui blog are ca fundament ideile ce pot fi lansate faţă de un anume subiect: în general, în interpretare – pe bază de obiect arheologic sau prin comparaţie – ( fantezia aduce ineditul – în mod sigur) - şi, câteodată soluţia. Urmele dăltuite-n piatră, segmentele , punctele şi figurile simple din diferitele locuri, ( un cerc cu două diametre perpendiculare este deja o figură complicată) sunt străvechi, de dinaintea oricărui alfabet. Strămoşul acela de acum 30000 de ani – faţă de noi , avea mai puţine posibilităţi de a stoca şi de a transmite informaţia. Chinul nostru de acum de a înghesui pe suport – D2 bucăţi din spaţiu o să pară urmaşilor noştri de neînţeles: cu universul ordonat prin mai mult de trei dimensiuni o să-şi bată şi ei capul – şi tot aşa! Mai grav este că din cauza „ progresului “ nu mai este posibil să dezlegăm enigmele simple: cunoşteau cei vechi procedeul prin care piatra era desfăcută în elemente primordiale , apoi pusă în formă nouă la un loc favorabil !? Ideea este de tip S.F. – şi dacă !? Până vom fi în stare să descifrăm anumite mesaje – evident că trebuie să conservăm obiectivele în cauză. Dacă la rupestrele de la Nucu sfărâmăm câteva incinte altar, pentru că existenţa lor în multiplicitate încurcă nu-ş ce teorii, atunci nu prea mai este nimic de zis.
Masa rectangulară din piatră – curtea bisericii din satul Muscelul Cărămănesc – ultimă vorbă – a stârnit interes că suna a gol: platforma orizontală ( 2,20; 1,30; 0,30) metri – şi dacă … Să zicem că a fost accident, dar foarte rapid bucăţile dezastrului au fost împotmolite în ciment, iar clopotul cel mic a cam fost plimbat şi a venit altul în loc;uite - aşa,nişte exemple minore.
O capodoperă nu are nimic minor în ea ! Este greu ca nepoţii mei (1-3 ani - acum) să priceapă la vârsta majoratului că masa în cauză era o bijuterie născută din sufletul strămoşilor mei şi ai lor – câţi ,or fi fost – oameni de verticală şi cum să le explic lecţia despre sunet: clopotul cel mic făcea valuri în curtea bisericii , iar la 6 km distanţă , la Boşoveiu – în pădure, omul lăsa toporul din mână, asculta văzduhul, descifra ce spune semnalul şi în neclintirea bunului - simţ se închina. Uite – nu am bănuit încurcătura ce a fost să vină şi nu am înregistrat acel sunet ce mi-a însoţit pe ultimul drum: părinţii, bunicii, străbunicii, …Satul acela este mai puţin bogat: a dispărut un sunet !
Oare, cel ce duce bucăţi de piatră-nsemnată la el pe birou – devine bogat? Urmele de paşi de la Cetăţeni, de la Aluniş, cele ce duc spre apa Pârscovelului , etc. – ar trebui turnate în plumb să avem ( în negativ !) imaginea lor – dacă altfel nu se poate.
Acest articol nu este un pamflet, ci un cântec trist ce aminteşte (era nevoie ?) că trebuie să respectăm vrerea celor ce au făptuit ceva în ideea unei curăţenii simple, de suflet.

Photo de Paul R. - Urme la Cetăţeni

112. Urme de paşi ( 2 )

Fotografia postată mai sus este a unui ziar - panou afişat cândva la Cetăţeni; mult timp nu am dat atenţie conţinutului acestui articol, consideram că litera este aşa de mică încât citirea lui ar fi imposibilă. Cu oarecare efort am reuşit să transcriu textul. Afirm că textul a fost publicat intr-un ziar , nu îi ştiu numele ziarului şi nu ştiu nici numele autorului. Publicarea lui pe fond deosebit decât al restului de postare vrea a scoate în evidenţă cele explicate.

Si textul extras din chenar:
Urmele de tălpi săpate în piatră ( 2,5 cm în adâncime ) apar în diferite zone ale terei, dar exclusiv pe înălţimi, cu poziţie dominantă şi orizont degajat). Având lungimi între 16 şi 20 cm se prezintă adesea în număr mare, din care cel puţin o treime sunt grupate câte două ( stângul – dreptul) , dar şi perechi după mărime.
În Italia – prezenţa unor urme de 23 cm lungime, în medie, în neolitic ( când populaţia alpină avea o talie relativ mică) – a putut ajuta la determinarea datei când au fost executate… Pe de altă parte multe sunt dirijate în sensul de urcare , spre vârful masivului de piatră şi spre Est, cum ne indică cele 15 urme de pe „Roc de Gieuh“ din Savoia, Franţa.
Unele sunt prezente şi în România, cum o demonstrează cele de la Cetăţenii din Vale ( 265) din cadrul ansamblului rupestru, de pe malul stâng al Dâmboviţei cu schitul lui Negru –Vodă săpat în stâncă. Şi aici călcâiul este mai adânc - iar datarea poate fi ajutată şi de cea a celorlalte elemente în situ.
La Cetăţeni urmele grupate , coboară de la mamelonul ce poartă în popor numele de „ tronul lui Negru - Vodă“ ( loc identificat de ing. D. Todiriciu în 1958 ca punct astronomic perfect, şi sunt ca şi în Alpii Italiei însoţite de cupe săpate şi ele în piatră. Cercetătorul Georges Nalh atrage atenţia asupra faptului că aceste urme umane sunt majoritatea asociate cu cupe.
Astfel în Savoia , la Thyl pe roca „Pierre du Portuit“ apar 62 de semne ( din care 12 perechi) însoţite de 160 cupe, iar în Landevillard din 82 urme – 32 sunt perechi, împreună cu 80 cupe.Cercetătorii francezi care studiază pe cele din Bretania , urme ce apar pe pietre şi în ocean, atunci când se retrage apa mării ( malul francez afundându-se continuu ) le consideră realizate de echipe preistorice mixte ( de bărbaţi şi femei) trimise deliberat de aborigenii Europei, după topirea glaciaţiunilor, pentru a marca zonele stabile faţă de fluctuaţia nivelului apelor.
Cercetătorii din zona Alpilor consideră că poartă mesajul unui cult al înălţimilor al roturii (rotării ) , al răsăritului de soare – cerând protecţie – cult ce a devenit dominant din epoca fierului până în secolul al XVIII-lea.
Considerăm că rolul lor este de orientare terestră – repere ale omului arhaic, care deşi nu dispunea de aparatura modernă sofisticată avea aceiaşi nevoie pentru a înregistra şi pentru strănepoţi descoperirile, observaţiile îndelungate, adică experienţa sa în conformitate mai nemijlocită cu natura şi în primul rând cu aceia de care depinde existenţa sa.
Cercetătorii din România ar putea beneficia în studiile lor şi de alte aspecte pe care le poate oferi analiza comparată a acestor mărturii în piatră.

Photo: Paul R.

111. Apel

Nu sunt împotriva turismului … civilizat ! Când a fost fărâmată Pieta lui Michelangelo – a oftat a părere de rău întreaga planetă şi am zis, uite – încă suntem oameni. Câte un călător ( nepoftit ) vine la rupestre cu levierul în rucsac şi de unde de neunde reuşeste ( de obicei reuşeste având puterea pârghiei la îndemână ) de rupe o bucată din rocă – dacă piesa are şi două , trei semne este excelent şi ajunge bucata preţioasă ( prin vechimea scrierii – poate mii de ani) la dumnealui pe birou. Dacă-i atragi atenţia în vreun fel se uită la tine cu o figură de viţel obosit şi mai îngaijmă cu oarecare ţâfnă ( totuşi ) : „ da ce am făcut !?“.
Acesta-i un caz fericit , din „Piatra în formă de inimă“ de pe culmea Broscari a mai rămas câte ceva, se aude că minimasivul Piatra Rotării a fost propus spre a fi dinamitat ( e nevoie de piatră !!!!????) ; am scris: platoul de sacrificiu de la Cătina este cel mai vechi obiectiv (de aşa nuanţă) din România. Scria la ziar că este propusă spre strămutare Crucea Manafului – cu toate formele legale pe masă – spre binele acelui templu, să fie mai aproape de civilizaţie ….
Poate cineva cu inimă priveşte poza postată mai sus şi dacă are capacitate mare în cutia toracică să strige alături de noi:
NU ESTE BINE !

Photo: Paul R.