149. Rădăcina de ţâţână

149. Rădăcina de ţâţână

În memoria colectivă a Zonei de Curbură a rămas expresia: „ poartă străveche“; expresia este o prescurtare: poartă făcută după metoda străveche, adică are partea de jos din piatră ( sau dintr-un lemn tare). Dicţionarul explicativ propune ca sinonim pentru ţâţână cuvântul balama. Poarta cu balamale nu poate fi scoasă din ţâţâni. Mai apropae prin comparaţie ar fi expresia „moş în babă“, iar ca formă , mai ales ţâţâna de lemn se apropie de postamentul în care este înfiptă nicovala pentru bătut coasa. La partea de sus a porţii , axul care asigură deschiderea circulară are „un copil“, un cui de lemn cu orificiu circular.

„Scârţâie ţâţâna porţii“ – numai dacă la locul unde se freacă lemn pe lemn nu a mai fost aplicată unsoare de mult. Străveche este ţâţâna ce are „baba“ din piatră şi nu din lemn. Stâlpul - cotor ( cel care se roteşte în el însuşi ) are locaş o semisferă făcută din piatră cu motoraşul de aţă, iar elementul ce roade este nisipul mare, ori de prund de la apa Buzăului , ori de la Gropi. Acest locaş-ţâţână nu era făcut în oricare fel de piatră: granitul are duritatea prea mare, iar piatra rupestrelor are duritatea prea mică, deci ar trebui ceva intermediar. Cine găsea piatra cea bună şi destul de mare – era un norocos, prin faptul că fiind destul de grea asigura stabilitate întregului „edificiu“ şi nu mai era nevoie de al doilea locaş, încât într-o piatră mare a rupestrelor să fie încastră o piatră-ţâţână. A fost lansată şi ideea că cei vechi foloseau un fel de „ciment“ , o combinaţie destul de ciudată care unea elementele şi se obţinea un conglomerat uniform asemănător în stabilitate pietrei. În poza de aici este expusă piatra mică , ce conţine locaşul; după forma ei se făcea incizie intr-o piatră mult mai mare şi care era complet ascunsă în pământ – era rădăcina ţâţânii. O poartă cu balamale ( de fier !) nu prea scârţâie, ci scoate un zgomot de eroziune metal în metal. Ar trebui despărţite ca sens acestre cuvinte ( apropierea este făcută numai în definiţie, în teren balamaua nu este ţâtână ). Dacă foloseşti numai balamale nu prea mai poţi fi scos din ţâţâni.

„ Mă scoţi din balamale “ – nu are corespondenţă în realitate.

de Grigore Rotaru Delacamboru

148. Piatra de răsfug ( de ajutor )

Piatra de răsfug ( de ajutor )

Notă: prezenta postare se află în prelungirea celei de la nr. 92.

Piatra Răsfugului nu are compoziţia celei de la Rupestre, mai dură, însă nu atât de mult cât Piatra Albastră. Piatra Răsfugului mai este numită „piatra curcubeului“ : pentru a-şi menţine consistenţa – curcubeul bea din apă curgătoare. Varianta I: piatra are o aşa conformaţie şi curcubeul absoarbe apa prin ea dinspre partea mai largă a orificiului către partea mai mică, apa desfăcându-se în fâşii de lumină , iar curcubeul trece din invizibil în vizibil. Variantă II: în forma invizibilă ( înainte de a se manifesta ) curcubeul are dimensiunile cam cât viitorul orificiu al pietrei, acţionează rotindu-se cu viteză mare ( culorile sunt amestecate), străpunge piatra. Pe partea unde intră curcubeul în piatră – orificiul are cercul mai mic, iar la ieşire este mai mare,îşi continuă rotaţia şi după ce a ieşit din piatră – în cercuri din ce în ce mai largi – până când se loveşte de cer; atunci cu un capăt se întoarce spre piatra pe care a găurit-o, absoarbe apa prin ea, începe să devină vizibil şi trimite apa către o comoară aflată la celălalt capăt. Până dispare curcubeul - acolo unde a fost dusă apa – rămâne pământul ud. Când dispare curcubeul , peste locul ud apare flacără albastră care usucă fără să facă pârjol. Eşti om norocos dacă găseşti piatra curcubeului sau dacă eşti în preajma locului unde este udat pământul. Dacă vrei să te apropii, trebuie să sari într-un picior. Nici peste locul de unde a luat apă curcubeul,nici peste locul unde a vărsat-o nu trebuie să treci,altfel te pomeneşti cu vreo şubrezeală pe viaţă.

Pentru videcarea de răsfug se foloseşte piatra în două moduri: I) ( pentru forma de început a bolii) se mulge vita în aşa fel ca jetul de lapte să treacă prin orificiu, ţâţele se mulg în cruce, câte trei jeturi din fiecare ţâţă, se rosteşte rugăciune cât durează mulsul şi se repetă operaţia de trei ori; laptele adunat este descântat şi se unge ugerul cu el, fruntea şi spinarea animalului . II ) dacă boala a juns în formă deosebit de gravă , animalul nu mai suportă mulsul, atunci se trece prin piatră ori apă neâncepută , ori lapte de la un animal sănătos ( cel mai potrivit dacă cele două animale sunt din aceiaşi linie) . Ciobanii , mai ales cei care practicau transhumanţa , păstrau Piatra Răsfugului scufundată în nisip fin , ori praf de mică , ori în seu în cutie - penar; în caz că măgarul ce ducea apovara s-ar fi împiedicat , piatra să nu sufere stricăciune ( semn mai rău – nici că se poate !). Săteanul obişnuit păstra un aşa obiect în chichiţa lăzii. Piatra Răsfugului se înstrăina numai dacă se ajungea ca aceiaşi gospodărie să aibă două sau mai multe. Piatra Răsfugului nu se da împrumut , când se ivea un caz proprietarul pietrei trebuia să se deplaseze în teren, rugăciunea era spusă de stăpânul animalului. Dacă se ajungea la concluzia că piatra poate fi înstrăinată ( aşa ceva nu era dat de pomană !) cel care înstrăina cerea un preţ ( de obicei mare !) , nu exista tocmeală, cel care plătea primea toate puterile pietrei prin cumpărare, cel care a vândut a rămas mulţumit că a obţinut cât a vrut. Apoi nu făcea fală nici cel care a vândut, nici cel care a cumpărat. După cumpărare noul proprietar ajungea la o răscruce de drumuri , în amurg şi îşi făcea cruce cu piatra către cele patru vânturi. Tot aşa proceda şi cel care ar fi găsit un aşa obiect. Din acel moment piatra avea puteri.

de Grigore Rotaru Delacamboru

147. De ajutor

De ajutor

„ Vrăjmaşul trebuie dus de nas: dacă ai fost rănit nu te văita chiar dacă ar fi să iasă maţele prin rana pe care o ai ! “

Traducere aproximativă

Langa Dionisie - Nucu

Am întâlnit oameni cu pretenţii subţiri care au ajuns în Zona de Curbură: susţineau că vor să găsească … adevărul pur …, fără dogme, fără legende, fără prejudecăţi. Tot vorbeau dumnealor şi la un anume moment a trecut aşa ca un foşnet pe lângă minimasivul lui Dionisie – locul unde se vorbea. Şi foşnetul acela a înconjurat stânca şi pădurea înălţându-se în spirală ca A.D.N.-ul spre tăriile albastre şi de necuprins. Persoanele au întrerupt înalta conversaţie ţintuite locului, numai cu raza ochiului săgetau pieziş călăuza, adică ce se întâmplă, este semn de iluzie colectivă sau … În acele incinte au nevoit sfinţii călugări – acesta-i adevărul ! Problema este că trebuie să descifrăm câte valuri au vremuit şi cât de îndepărtată este vechimea; ideea că totul a început în secolul al XIV - lea nu mai este amintită. Dacă prima grotă o fi fost amenajată de păstorii pelasgi,dacă ştiau de ele şi le foloseau călugării îmbrăcaţi în alb ai geto - dacilor, dacă au trecut pe acolo şi călugării audieni , dacă au lăsat urme goţii în vremelnica lor rătăcire, dacă voievozii valahilor le considerau puncte de eventuale refugii, dacă … dacă toate astea s-au întâmplat – de ce să le ocolim în zicerea noastră ! Problema nu este a dovezilor, problema este că trebuie să acceptăm că trebuie să privim acele dovezi. Dovezile arheologice şi materialele scrise pot demonstra ideea că poporul român a început a se închega odată ce creşinismul a făcut primii paşi pe aceste meleaguri, dar creştinarea s-a făcut prin infuzie, în diferite moduri şi de jos în sus şi în curgere lentă, cu poticniri, poate cu reveniri, renunţări şi din nou de la capăt – religie <> şi nu impusă: această modalitate, esenţa religiei vechi şi contextul istorioc conduc către imposibilitatea de a fi oferită o dată exactă când s-a desăvârşit respectivul proces: sunt vehiculate intervale destul de largi. O descriere neangajată a fenomenelor ce au legătură cu subiectul ar trebui să ţină cont printre altele: prima putere a lumii era Imperiul Roman, statul lui Burebista preluat de Decebal era o realitate istorică, în acest stat oamenii religiei erau de partea puterii nu numai în zis , ci şi în fapt: dorinţa puterii trecută prin vocea Marelui Preot devenea cunoscută , apoi devenea lege prin comunicare verbală acoperită de autoritatea călugărilor în straie albe – ei care aveau umerii apăsaţi de gerutatea păstrării şi a altor taine pentru binele de mai târziu al comunităţii. Peste aceste meleaguri au trecut popoarele migratoare şi geţii nu erau goţi: cât a stat exilat la Tomis – Ovidiu nu a văzut pe vreunul dintre geţi vorbind limba latină veche; într-un poem afirmă că prin alăturare de nevoie – el a învaţat limba lor şi a compus nişte stihuri în limba lor şi a fost apreciat – semn că geţii au înţeles adâncul ideilor rostite în graiul lor. Imediat afirmă că dacă le-ar fi citit poemul în limba de la Roma,geţii ar fi râs de-ar fi ajuns sunetul până lângă munţi de s-ar fi clătinat. Acesta fiind numai un exemplu – problema de ansamblu are caracteristica acestui exemplu – acum asistăm la un duel de microbişti, se face slalom. Dovezile scrise ce ţin de persecuţii şi martiri sunt sigure – aproape cât cele arheologice; martirizarea lui Sava Gotul este sigură – puţină îndoială: dacă a fost înecat în apa Buzăului la Valea Lupului sau în alt punct al firului de apă. Scrisorile către biserica din Goţia şi scrisoarea de mulţumire către biserica din Capadocia există.
Fie să fie bine !

146. Propoziţii simple sau mai puţin simple despre creştinism, monahism, formarea poporului român şi a limbii române ( 2 )

„Nu tulbura sufletul unui dac – se va isca o vâlvătaie imensă ! “

( Traducerea aproximativa a unei inscripţii ! )

La Bisericuta lui Iosif

1) Din „ Creanga de Aur “ de Mihail Sadoveanu:

„ Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoştinţelor spirituale . Hieroglifele,cum ştiţi , cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri , instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient – le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţiată ; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.“

2) Viaţa călugărilor lui Zamolxe avea o formă ascetică, mai dură, în unele privinţe, decât a monahilor creştini. Cele două forme de monahism au facilitat răpândirea creştinismului: sihaştri cei vechi cunoşteau tot rostul locului, iar gândirea strămoşilor noştri curgea în şuvoiul religiei vechi, ramuri ale gândului filozofic pe bază de speculaţii încă nu apăruseră.Instruirea se făcea în două trepte: de la cel ce ştia către cel ce trebuia să primească, divinitatea era percepută direct, gândirea nefiind obosită cu silogisme. Regulile monahilor noi nu erau rele, nici multe , nici complicate şi , mai cu seamă, pentru ceea ce erau trimişi să clădească au găsit temelie pusă. Acesta a fost cel dintâi motiv de neîmpotrivire. Există regula: monahismul a apărut numai în acele locuri unde , mai întâi , creştinismul s-a fixat prin rădăcini trainice; în cazul creştinării geto-dacilor este necesar ca această regulă să suporte un mic amendament: odată ce a sosit pe aceste plaiuri – creştinismul a găsit o formă de monahism vechi, ascetic, bine înfiinţat şi compatibil; această formă străveche de monahism a fost primul ajutor întru^, răspândirea creştinismului. Călugării dacilor erau trimişi în lume de Marele Preot , iar Marele Preot reprezenta puterea alături de rege; respectul de care se bucurau avea multiple susţineri: reala curăţenie a vieţii lor, se ştia că au rol în a răspândi politica puterii şi faptul că erau păstrătorii tezaurului paralel; erau intangibili. Forma de răspândire a creştinismului a fost una de toleranţă: nu poţi înlocui ceva ce există de câteva mii de ani în câteva decenii. Este exact ce a proclamat Iisus: „ Nu am venit să stric,ci sa împlinesc“ ; fiecare dintre apostoli a aplicat această axiomă pentru locul hărăzit întru^, schimbare. Există dovezi indubitabile că în Sciţia Minor creştinismul s-a răspândit sub nuanţă apostolică : apostolul Andrei şi primii creştini care au ajuns aici au intrat în contact cu formele de manifestare ale religiei vechi şi implicit au căutat a intra în contact cu persoanele cele mai în măsură a devoala principiile de fundament : preoţii şi călugării dacilor. Afirmaţia că monahismul a apărut pe teritoriul de azi al României abia în secolul al XIV - lea poate fi demontată în prezent prin dovezi clare – în primul rând (cele mai puternice !) arheologice, apoi dovezile scrise ale momentelor istorice respective.

După retragerea în pustie a sfinţilor Antonie şi Paul Tebeul în jurul anului 250 d. Hr. – există mărturie scrisă despre primul monah (considerat în prezent !) care a ajuns pe teritoriile noastre – Astione monacho; au pătimit martiriul pentru Hristos Sf. Mc. Epictet ( presbytero ) şi Astion ( 297 – 303 ) prin decapitare.

La Bisericuta lui Iosif

Prima însemnare care aminteşte despre aşezările monahale pe teritoriile noastre este a Sf. Epifanie de Salamina din Cipru ( 315 – 403 ) : consemnează despre călugărul Audius că a fost expulzat din imperiu în Goţia (în nordul Dunării) – numele Daciei pe timpul cât goţii au trecut peste Curbura Carpaţior. Audius era originar din Mesopotamia. Semnul peştelui de la Bisericuţa lui Iosif vorbeste tot despre acele zile de demult - când creştinii care au ajuns pe aceste plaiuri - încă nu foloseau semnul crucii.

De Grigore Rotaru Delacamboru

145. A venit primvara

A venit primăvara !

Gânduri numai lumină !

144. Geto-dacii, regina şi spiritul vremurilor ( 1 )

Apis mellifica carpatica - hranirea de stimulare

Geto-dacii erau apicultori străluciţi ; folosirea cuţitului ( de lemn – la început, apoi din metal ) pentru retezat şi zăcătoarea vin din această vechime. Buduroaiele ( uleiele ) şi coşniţa sunt de dinainte !

Se ştia că: regina ( muma ) nu conduce, nu planifică, nu dirijează viaţa roiului; nu se hrăneşte singură şi neîngrijită ar muri foarte curând, dar pentru acest răsfăţ din partea suitei, în contrapondere – munceşte ca un sclav: este obligată prin hrană; fiind suprahrănită – ouăle cresc şi trebuie aşezate. Regina ne este deasupra supuşilor: munceşte din greu alături de ei cât este ziua ( activă ! ) de lungă – şi ce muncă ! Neputincioasă ( pentru sine ) şi osândită – într-un sens , are puteri nelimitate – în alt sens. Fără mumă roiul dispare, lipsa urmaşilor înseamnă moartea neamului. Mirosul de matcă este fiorul invizibil ce cumpăneşte rostul treburilor. Prezenţa Reginei este balsamică ( în real ! ): dacă dispare mirosul de matcă , fluidul ordinei ( greu de închipuit ceva în echivalentă !) se tulbură. Bezmeticirea unui roi echivalează cu dezordinea în oricare altă grupare de organisme vii.

În srăvechime se afirma că înspre nord, dincolo de Dunăre – nu se poate înainta din cauza albinelor. Floarea acelor întinderi, spiritul acelor vremuri , priceperea şi răbdarea acelor oameni au făcut ca văzduhul Daciei să se -ntunece de mulţimea albinelor. Cel dintâi prieten al omului a fost albina: întindeţi mâna să se-aşeze albina ce abia mai poate zbura spre stup de greutatea bunătăţilor strânse din natură şi veţi observa că adună de prin perişorii corpului fire aninate de polen şi le aşează în locul unde s-a odihnit – probabil un fel de a mulţumi prin firea ei de insectă. Albina este blândă cu cel ce este curat şi are gesturi cumpătate. Nu te apropia de prisacă ţipând că vei fi atacat ! Vibraţia transmisă prin sunet o deranjează.

Se zice că într-un luminiş al văii pe unde treceau duşmanii era priponită o iapă ( eventual aflată-n călduri ) şi ceva mai încolo câteva coşniţe cu roiuri. La primul nechezat al cailor începea auto-măcelul: la a treia înţepătură calul moare. Un roi bunicel are peste 100000 de albine. Puhoi !

Dacă am găsi o cupă din care a băut Burebista – ar fi la fel de valabilă şi azi: metalul nobil, chihlimbarul şi mierea nu au trecere. Celebra zăcătoare ( a străsihaştrilor ) o să fie descoperită, însă cei ce vor avea norocul să vadă cei dintâi minunea, ar trebui să fie atenţi cu restul de miere ( cristalizată ) de acolo: fiind produs constituit pe bază de carbonaţi – poate oferi repere importante. Pe timpul a mii de ani – mierea îşi păstrează calităţile iniţiale !

Cine mânuia flaxul nu prea mai avea răgaz pentru albine: femeile se îndeletniceau cu albinăritul !

Vezi bine că Zeul îngăduia aşa ceva !

Fie să fie bine !

de Grigore Rotaru Delacamboru

143. Propoziţii simple despre creştinism, monahism, formarea poporului român şi a limbii române ( 1 )

La Sfantul Dionisie - Nucu

143. Propoziţii simple despre creştinism, monahism, formarea poporului român şi a limbii române ( 1 )

1) Sfântul Paul Tebeul ( 229 – 342) se retrage în pustia Egiptului în 250 d. Hr.

Era din Teba Egiptului şi a fugit în munţi din cauza unor neînţelegeri cu rudele. A trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian – prigonitorii creştinilor. Sântul Antonie cel Mare l-a găsit într-o peşteră din adâncul pustiului: se hrănea cu fructele unui palmier şi avea tunica făcută din frunzele lui.

Model de întrecere de iubire:

Antonie a zis : „Bucură-te Pavele, vasul alegerii şi stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei“.

Pavel a zis : „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povăţuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăţi şi pe diavolul l-ai gonit dintr-însa“.

În istoria creştinismului Sfântul Paul Tebeul este considerat primul anahoret care s-a retras în pustiu; peştera unde a trăit a devenit biserică , păstrează moaştele sfântului şi face parte dintr-un complex monahal. Mănăstirea a fost ţinta atacurilor dinspre beduini; izvorul ce a fost sursă de apă şi pentru Sf. Paul curge prin mijlocul mănăstirii şi trece pe lângă o moară. Apa izvorului ( 4 mii de litri – zilnic ) este colectată în bazine - cisternă cu legături de supra - plin din unul în următorul: de băut, apă de uz şi pentru irigat – în această ordine.

Impresionează un turn de observaţie – mai ales că te determină să te gândeşti la peştera - turn a lui Dionisie de la Nucu. Este păstrată şi vechea trapeză – locul unde era servită masa: tavanul boltit ( zidit ) este aievea celui din bisericuţa rupestră din Aluniş ( cioplit ), iar masa - un bloc de piatră fix are aceiaşi formă cu patul - laviţă ce se găseşte în una din chiliile de la Aluniş.

Cei care căutau singurătatea aveau pe lângă chilia – colibă şi un loc secret, o ascunzătoare: peştera naturală sau incinta naturală ofereau această siguranţă. Capela are cupolă de lemn şi pictura de acolo ( 1713) include simbolul Universului care, la rândul său , include Celula de Apă cu cele şase rozete, fiecare având câte şase petale, care prin poziţie de consecutivitate determină , prin eliminare virtuală, a şaptea rozetă; de fapt sunt surprinse cele 375.000 situaţii de simetrie ale icosaedrului ( dăruit cu simbolul apei ) pe un suport care nu este plan , ci de cupolă , efectul ce creează prin sfericitate este deosebit şi ochiul privitorului este impresionat de această parte a picturii cu puternica spaţialitate ce pare fluidă .

La Manastirea Sf Antonie cel Mare si Manastirea Sf Paul

2) Sfântul Pavel Tebeul este primul creştin ( eremit ) despre care se ştie că a trăit ca monah, iar sfinţii Antonie cel Mare ( 250 – 356) şi Pahomie cel Mare (290 - 340) sunt consideraţi întemeietorii monahismului egiptean. Toţi trei sunt numiţi Părinţii Deşertului.Sfântul Antonie cel Mare a dus viaţă de eremit – nu departe de locul unde a trăit Sf. Pavel Tebeul . Sfântul Pahomie cel Mare a fost discipol al sfântului Antonie, însă a început rânduiala vieţii monahale cenobitice: confraţii trăiau în chilii separate, numai munceau şi mâncau în comun, participau la slujbe comune. Sfântul Vasile cel Mare ( 329 – 379) este primul întemeietor de reguli monahale ( Reguli monahale mici şi mari). Influenţat de Sfântul Phomie , Sfântul Ioan Cassian , zis Romanul (365 - 435) a scris „Instituţiile cenobitice “. 3) În prezent este susţinută tot mai mult ideea că monahismul a apărut simultan în mai multe locuri ale creştinătăţii: Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică, Grecia, etc. La sfârşitul secolului al III-lea monahismul s-a manifestat în Biserică, dar a existat un premonarhism: curente ascetice au marcat profund creştinismul primelor secole. 4) Creştinismul răspândit peste plaiurile Daciei este de origine apostolică. 5) Religia lui Zalmoxis avea preoţi pe diferite ramuri, dar şi asceţi ce duceau o viaţă austeră, curată – călugării lui Zalmoxis - străsihaştrii. Dacă instruirea lor ţinea de percepte transmise oral – se deduce cu uşurinţă că aveau memorie, iar ucenicul sau ucenicii erau pe-aproape. Când a sosit sfântul Apostol Andrei cu perceptele cele noi – după o simplă comparaţie s-a ajuns la concluzia că sunt noi dar asemănătoare; un străsihastru şi un călugăr creştin nu prea aveau cum intra în contradicţie: ideea renunţării la sacrificiul uman a adus-o însuşi Zalmoxis , ori de la Pitagora, ori amândoi au luat-o din Egipt. Perceptul lui Pitagora sună limpede:„ să nu aduci sacrificii sângeroase“. Că aceste practici nu au încetat brusc – este posibil, dar din felul cât poate fi percepută viaţa străsihaştrilor ( erau vegetarieni – poate şi lacto - şi împătimiţi crescători de albine) ce sens ar mai fi avut sacrificiul uman – pentru ei !? 5) Vasile Pârvan vorbea de „comunităţi de tip monastic“, Iorga presupunea călugăria „ktistilor“. Monahismul românesc ar putea avea rădăcini duble: autohtone cu fluid ascetic geto-dacic şi de influenţă bizantină ( Capadocia, Siria, Palestina, Dalmaţia ) de unde au fost aduşi mulţi colonişti – mai ales muncitori specializaţi pentru lucrul în minele de aur şi argint.