152. Lentila de chihlimbar a Luanei

Lentila de chihlimbar a Luanei

( o legendă )

Celebra lentilă de chihlimbar ar fi de mărimea unei coroane regeşti ( un oval aşa de mare !); este posibil să fi existat altfel de norme prin care se da valoarea chihlimbarului în trecut . Această legendă legată de lentilă statorniceşte faptul că Luana era persoană feminină, nemăritată în momentul când a ajuns pe aceste plaiuri. I-a învăţat pe localnici atât de multe încât aceştia , după un număr de ani , i-au dăruit obiectul şlefuit – mai mult să arate că şi ei se pricep la ceva, fără să bănuiască puterile de ajutor întru” tămăduire: bucuria darului primit s-a întors ca faptă de bine dinspre Luana către localnici; culoarea materialului – galben foarte deschis ( spre alb… Luana din această legendă era blondă !) şi felul măiestrit în care era şlefuită lentila, poate şi modul în care era ţinută în momentul în care persoana de studiu era privită , toate acestea făceau ca aura de dincolo de lentilă să fie vizibilă: în perfecţiune monumentală când subiectul era sănătos , sau cu neregularităţi în anumite locuri dacă subiectul avea beteşug. Luana folosea pentru un anume ritual praf de nuanţa aceasta gălbui spre alb … dizolvat … şi cu aşa ceva îşi întreţinea părul de l-a avut pentru totdeauna acoperit cu horbotă de bulbucei şi inele. Legenda spune că de aceiaşi nuanţă era şi cel din lentila principală ……lentila avea mâner … tot din chihlimbar….mâner străpuns de un tunel , spre partea dinspre mâna ce ţine piesa se termină cu un fel de semisferă de o altă nuanţă decât mânerul şi mânerul şi el de o altă nuanţă . Un alt tunel intră în ghiventul semisferei şi chiar în semisferă. Rostul acestor tuneluri : la cea mai mică rotaţie a întregului , fiind modificat unghiul de incidenţă, apar ... ape ... , alţii le-au numit ... flăcari ... în mânerul de chihlimbar, iar la o rotaţie continuă se creează un fel de dans: dansul focului în chihlimbar; lentila - chihlimbar provenind din bulgăre masiv. Alte legende ( laterale !) vorbesc de existenţa altor douăsprezece lentile mici ce formau suita pentru lentila principală, dar fiecare avea o altă nuanţă şi era folosită cu un scop diferit decât celelalte. De exemplu o lentilă mică avea nuanţa negru - verde , bineînţeles de cea mai mare valoare; se zice că prin această lentilă mică erau privite ( pentru interpretare ) flăcările focului ce însoţea un anume sacrificiu. Fiecare lentilă mică avea câte un rol ( unic !) , iar lentila mare, făcută din chihlimbarul cel mai puţin valoros – cerut pentru transparenţa necesară !) folosea la a fi văzută aura cuiva. Rămâne să ne uimim ce măiestrie aveau acei meseriaşi .

Mânerul era străpuns de un tunel cu forma de prismă octogonală regulată, muchiile laterale fiind desăvârşite în unghiurile octogonului regulat şi faptul că mânerul este străpuns, culoarea chihlimbarului, oglindirea reciprocă a feţelor se zice că se formau imagini imposibil de descris, trebuie să priveşti.

Rama lentilei se compune din douăsprezece bucăţi de formă cilindrică aşa de fin şlefuite la capete că numai nuanţele diferite ale chihlimbarului fac posibil să descifrezi locul de îmbinare. Prin inima ramei trece tunel tot de formă cilindrică; rama este încorsetată în vergele răsucite de chihlimbar care urmează în spirală forma ovoidală a întregului.

Luana i-a învăţat pe localnici arta vindecării: legenda spune că dicta remediul pentru fiecare caz în timp ce privea prin lentila mare, numai dacă era simţită nevoia mai erau cercetate şi alte lentile satelit.

Despre cum păstrau asemenea odor … ne putem numai imagina dacă facem comparaţie ( respectând proporţiile cuvenite …) cu felul în care < îşi păstra > fluierele , cele şapte cavale şi piatra de răsfug nea Zăican ( baciul - ăl bătrân ! - aveţi descrieri în câteva postări din acest blog .. ).

Despre forma lentilei mari, despre lentilele mici, mărimea mânerului faţă de cea a ovalului propriu-zis, culorile din ovalele mici faţă de ovalul mare, halucinaţiile create de lumină lovind obiectul --- totul era prins în desăvârşită armonie şi , neştiind ce cuvinte să foloseşti spuneai numai atât: ... ce minune ! ....

Mulţi caută ( la suprafaţă ) chihlimbar şi mai toţi aceşti căutători cunosc legenda lentilei; nu îi tentează valoarea chihlimbarului sau a ansamblului … ceea ce produce înverşunare este faptul că Luana a ţinut în mână acel mâner şi … după ea … mai toţi regii şi marii preoţi ai pelasgilor, tracilor , geto-dacilor … se zice că chiar unii domnitori au gustat fericirea de a atinge aşa ceva. Pentru că suntem pe tărâmul vorbelor vorbite , ultimul Mare ce ar fi atins obiectul a fost Cuza ( care a vizitat în mare secret zona !), călugărul păstrător ( al religiei vechi ) iar fi vorbit privind prin lentilă şi de cele trecute , şi de cele prezente , şi de cele viitoare cu aşa exactitate rece a limpezimii încât domnitorul ar fi oftat la sfârşitul expunerii : ... asa minune , mai rar ! ...

Realitatea vine cu un sâmbure să confirme legenda: în plină epocă a reformelor ( şi secularizarea) Cuza susţine în acelaşi timp construcţia unei biserici noi în satul Muscelul Cărămăneşti ( locaşul există azi ); mai mult: ţine ca pictura să fie cea de la Agapia ( Grigorescu a mai pictat şi Zamfira şi Căldăruşani ) şi sunt aduse calfele lui Grigorescu ( doi fraţi ) ; totul este pictat pe lemn de tei. În interiorul acestei biserici ai senzaţia ( normală !) că te afli la Agapia.

Legenda îşi termină firul ( atât cât este însăilat până în prezent ! ) în felul acesta: lentila s-ar afla în deja celebra ascunzătoare ( chilie ) plină ochi cu chihlimbar nemurit în bulgări ( neprelucrat) sau în alte minuni. Cel care ar descoperi asemenea comoară … ar trebui să aibă grijă … lentila de chihlimbar a Luanei valorează cât greutatea în aur a Carpaţilor de Curbură.

Notă: cine citeşte această postare este rugat să ţină cont de subtitlul anexă… legendă !

de Grigore Rotaru Delacamboru

151. Cap de cerb

Cap de cerb

( O posibilă variantă de interpretare )

Ideea de spaţialitate ( D3) se întâlneşte la vechii egipteni: o cruce culcată ( primele două axe ale reprezentării plane ); din punctul de intersecţie ieşea al cincilea segment îndreptat în sus. De fapt este sugerată simbolic ideea de semispaţiu: prin cele patru optimi de spaţiu de deasupra planului de orizont ( de separaţie ) este reprezentată lumea de aici , a viului , a văzutelor. Cele patru optimi de spaţiu de din jos de planul de separaţie se află regatul morţilor. La constituirea acestui instrument de reprezentare în D3 participă şase semidrepte cu originea comună ( centrul ), fiecare desemnând un sens: înainte , înapoi , la stînga , la dreapta, în sus , în jos. Pentru planul de separaţie, la nivel de pereche - semidreptele îşi anulează tăriile, în spiritual , la infinit: este sugerată ideea că Planul de Separaţie ocupă locul neutru (zero) al momentului zero – determinând începuturile celor două lumi, cea de deasupra - a viilor şi cea de din adâncuri - a morţilor. Semidreapta ce uneşte centrul Planului de Separaţie cu centrul de boltă ( Steaua Polară ) este Coloana cerului, I – ul infatigabil, beldia, stâlpul, axul bradului, etc. Pentru lumea noastră - a viului – Planul de Separaţie devine activ, de la el şi împreună cu el, totul într-o mişcare în regatul luminii. Pentru regatul morţilor – Planul de separaţie este partea de sus . Ca hotar între cele două lumi Planul de separaţie se află în dedublare, iar Întregul ce rezultă prin unirea celor două semispaţii este ordonat în decadă; ideea Întregului prin Decadă este dezvoltată în şcoala Pitagora. Mai mult, pentru lumea reală ( Universul perceptibil ) , Şcoala Pitagora şi , mai târziu Platon, propun ca reprezentare în jumătatea decadei Cele cinci corpuri regulate. Planul de Separaţie = Planul de Simetrie ( oglindirea ).

Prin oglindire balanţa energiilor se echilibrează.

Simbolul numit <> este reprezentat şi pe stâncile din Curbură şi la Basarabi - Murfatlar.

Autor photo: C.I.

150. Călugării audieni ( de ajutor 2 )

Călugării audieni ( de ajutor 2 )

Monahismul a apărut ca o hotărâre individuală, mai întâi, apoi ca o hotărâre de grup, nu a fost o anexă a bisericii, chiar dacă este un produs al spiritului moral al creştinismului; apariţia monahismului pe teritoriul de la nord de Dunăre are coordonata cu totul specială că asceţii creştini exilaţi aici s-au misionari fiind au găsit – singuratici s-au sub diferite forme de oraganizare pe călugării geto-dacilor. Deci monahismul călugărilor în alb, religia veche, creştinismul, monahismul creştin, prigonirile şi martirii sunt părţi componente ale ecuaţiei care, prin rezolvare a condus la formarea poporului român şi a limbii române. Tulburările provocate de migraţii au fost , uneori factor de dispersie, alteori factor coagulant pentru rezultatul acestei uriaşe fierberi.

Monahismul a pătruns în Dobrogea, apoi s-a răspândit către alte ţinuturi ale Geto-Daciei, dinspre patru zone ale Imperiului Roman: 1) dinspre Bizanţ; 2) din Capadocia ( patria Sfîntului Vasile cel Mare); 3) prin călugării audieni; 4) prin pelerinajele către Tara Sfântă.

Izvoare scrise despre călugării audieni există prin Epifanie de la Slamina ( Cipru) în lucrarea : „ Contra celor 80 de erezii“ şi prin Teodorot din Cyr în lucrarea :„ Istoria Bisericii“. Ideile scrise mai jos – despre audieni au ca motiv de inspiraţie aceste lucrări şi altele cuprinse în bibliografie:

– audienii „sunt o tagmă“ zicea Sf. Epifanie; aveau cultivat cu străjnicie cultul de grup. Odată ce a fost propusă, analizată şi acceptată o regulă, abatere de la ceea ce s-a hotărât nu s-a pomenit. De aici intransigenţa lor – nu aceptau elasticitatea în negocierile cu puterea politică a momentului.

– locuiau în mănăstiri iar pentru vatra unui asemenea locaş preferau locurile izolate, ferite de ispita lumească, căutau să existe prin propriile puteri, fără contacte prea multe cu societatea, cu ceilalţi oameni.

– viaţa lor era organizată după reguli dure , iar combinaţia dintre autonomie şi pustietate avea o doză de antagonism; totul conducea către un trai deosebit de aspru , un ascetism de limită, foarte restrictiv.

– expulzarea lor către marginile Imperiului şi peste - are , oficial , această cauză: oficialităţile nu erau de acord cu oamenii care erau în stare să îndure orice. Cauza ( neoficială ) adevărată : Audius – întemeietorul sectei – atacă direct pe Impărat şi , prin Sinodul de la Niceea – când a fost condamnat arianismul – episcopii timpului au făcut acuzaţie că Audius incită la răzvrătire multă lume, iar Împăratul l-a exilat în Sciţia. – „ audienii au pătruns adânc în interiorul ţării goţilor“ , „i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurile credinţei“

– Audius si audienii au întemeiat mănăstiri şi urme ale trecerii lor prin acele locuri mai sunt vizibile azi : Nucu, Aluniş, Dobrota şi sub semnul „este posibil“ la Begu, Vârful Cecilei, Călugăriţe; peste Prut sunt alte locaţii care cer o cercetare temeinică. – Sf. Epifanie admiră felul de viaţă al acestor călugări: deprinderea de a trăi în feciorie, asceza lămuritoare pentru corp ( cam severă), postul , rugăciunea, metaniile , liniştea şi acceptarea modului de a se rezolva toate problemele în acest sistem ( închis !) . „ Orice faptă care se petrece în mănăstirile audienilor este frumoasă“ - accentul cade pe „faptă“ , ideea ereziei lui Arius este trecută în tăcere. Faptul că aceşti călugări veneau din Orientul Mijlociu – locul unde a încolţit acest fel de viaţă şi , mai ales, principiile călăuzitoare ale vieţii de zi cu zi ( realitatea imediată) şi a celei duhovniceşti coincid în procent mare cu ale Sfinţilor Călugări Întemeietori ai monahismului – l-au determinat pe Sfăntul Epifanie ( şi nu numai pe el ) să manifeste o îngăduinţă aproape ocrotitoare fgată de audieni. Asprimea vieţii lor pustniceşti se apropia într-un fel de aceea a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. – la Sinodul I ecumenic , Niceea , 325 s-a stabilit ca ziua serbării Paştelui să coincidă cu „dies natalis“ a împăratului Constantin cel Mare ( 27 februarie) ; audienii nu recunosc această dată, mai mult, ridică , pe lângă fapta de împotrivire, cuvânt de critică faţă de sinodali învinuindu-i de linguşeală faţă de împărat, cel care , de fapt convocase sinodul. Din porunca împăratului Constantiu ( 337 – 361) Audius este exilat în părţile Sciţiei Minor şi urmat de adepţii săi trece şi în stânga Dunării. Contemporani cu audienii au fost arianii; arianismul era în favorul curţii imperiale ( acum după ce Constantin cel Mare a murit, fiul sau Constantinus a simpatizat cu arianismul) dar audienii nu au îmbrăţişat această erezie.

de Grigore Rotaru Delacamboru

149. Rădăcina de ţâţână

149. Rădăcina de ţâţână

În memoria colectivă a Zonei de Curbură a rămas expresia: „ poartă străveche“; expresia este o prescurtare: poartă făcută după metoda străveche, adică are partea de jos din piatră ( sau dintr-un lemn tare). Dicţionarul explicativ propune ca sinonim pentru ţâţână cuvântul balama. Poarta cu balamale nu poate fi scoasă din ţâţâni. Mai apropae prin comparaţie ar fi expresia „moş în babă“, iar ca formă , mai ales ţâţâna de lemn se apropie de postamentul în care este înfiptă nicovala pentru bătut coasa. La partea de sus a porţii , axul care asigură deschiderea circulară are „un copil“, un cui de lemn cu orificiu circular.

„Scârţâie ţâţâna porţii“ – numai dacă la locul unde se freacă lemn pe lemn nu a mai fost aplicată unsoare de mult. Străveche este ţâţâna ce are „baba“ din piatră şi nu din lemn. Stâlpul - cotor ( cel care se roteşte în el însuşi ) are locaş o semisferă făcută din piatră cu motoraşul de aţă, iar elementul ce roade este nisipul mare, ori de prund de la apa Buzăului , ori de la Gropi. Acest locaş-ţâţână nu era făcut în oricare fel de piatră: granitul are duritatea prea mare, iar piatra rupestrelor are duritatea prea mică, deci ar trebui ceva intermediar. Cine găsea piatra cea bună şi destul de mare – era un norocos, prin faptul că fiind destul de grea asigura stabilitate întregului „edificiu“ şi nu mai era nevoie de al doilea locaş, încât într-o piatră mare a rupestrelor să fie încastră o piatră-ţâţână. A fost lansată şi ideea că cei vechi foloseau un fel de „ciment“ , o combinaţie destul de ciudată care unea elementele şi se obţinea un conglomerat uniform asemănător în stabilitate pietrei. În poza de aici este expusă piatra mică , ce conţine locaşul; după forma ei se făcea incizie intr-o piatră mult mai mare şi care era complet ascunsă în pământ – era rădăcina ţâţânii. O poartă cu balamale ( de fier !) nu prea scârţâie, ci scoate un zgomot de eroziune metal în metal. Ar trebui despărţite ca sens acestre cuvinte ( apropierea este făcută numai în definiţie, în teren balamaua nu este ţâtână ). Dacă foloseşti numai balamale nu prea mai poţi fi scos din ţâţâni.

„ Mă scoţi din balamale “ – nu are corespondenţă în realitate.

de Grigore Rotaru Delacamboru

148. Piatra de răsfug ( de ajutor )

Piatra de răsfug ( de ajutor )

Notă: prezenta postare se află în prelungirea celei de la nr. 92.

Piatra Răsfugului nu are compoziţia celei de la Rupestre, mai dură, însă nu atât de mult cât Piatra Albastră. Piatra Răsfugului mai este numită „piatra curcubeului“ : pentru a-şi menţine consistenţa – curcubeul bea din apă curgătoare. Varianta I: piatra are o aşa conformaţie şi curcubeul absoarbe apa prin ea dinspre partea mai largă a orificiului către partea mai mică, apa desfăcându-se în fâşii de lumină , iar curcubeul trece din invizibil în vizibil. Variantă II: în forma invizibilă ( înainte de a se manifesta ) curcubeul are dimensiunile cam cât viitorul orificiu al pietrei, acţionează rotindu-se cu viteză mare ( culorile sunt amestecate), străpunge piatra. Pe partea unde intră curcubeul în piatră – orificiul are cercul mai mic, iar la ieşire este mai mare,îşi continuă rotaţia şi după ce a ieşit din piatră – în cercuri din ce în ce mai largi – până când se loveşte de cer; atunci cu un capăt se întoarce spre piatra pe care a găurit-o, absoarbe apa prin ea, începe să devină vizibil şi trimite apa către o comoară aflată la celălalt capăt. Până dispare curcubeul - acolo unde a fost dusă apa – rămâne pământul ud. Când dispare curcubeul , peste locul ud apare flacără albastră care usucă fără să facă pârjol. Eşti om norocos dacă găseşti piatra curcubeului sau dacă eşti în preajma locului unde este udat pământul. Dacă vrei să te apropii, trebuie să sari într-un picior. Nici peste locul de unde a luat apă curcubeul,nici peste locul unde a vărsat-o nu trebuie să treci,altfel te pomeneşti cu vreo şubrezeală pe viaţă.

Pentru videcarea de răsfug se foloseşte piatra în două moduri: I) ( pentru forma de început a bolii) se mulge vita în aşa fel ca jetul de lapte să treacă prin orificiu, ţâţele se mulg în cruce, câte trei jeturi din fiecare ţâţă, se rosteşte rugăciune cât durează mulsul şi se repetă operaţia de trei ori; laptele adunat este descântat şi se unge ugerul cu el, fruntea şi spinarea animalului . II ) dacă boala a juns în formă deosebit de gravă , animalul nu mai suportă mulsul, atunci se trece prin piatră ori apă neâncepută , ori lapte de la un animal sănătos ( cel mai potrivit dacă cele două animale sunt din aceiaşi linie) . Ciobanii , mai ales cei care practicau transhumanţa , păstrau Piatra Răsfugului scufundată în nisip fin , ori praf de mică , ori în seu în cutie - penar; în caz că măgarul ce ducea apovara s-ar fi împiedicat , piatra să nu sufere stricăciune ( semn mai rău – nici că se poate !). Săteanul obişnuit păstra un aşa obiect în chichiţa lăzii. Piatra Răsfugului se înstrăina numai dacă se ajungea ca aceiaşi gospodărie să aibă două sau mai multe. Piatra Răsfugului nu se da împrumut , când se ivea un caz proprietarul pietrei trebuia să se deplaseze în teren, rugăciunea era spusă de stăpânul animalului. Dacă se ajungea la concluzia că piatra poate fi înstrăinată ( aşa ceva nu era dat de pomană !) cel care înstrăina cerea un preţ ( de obicei mare !) , nu exista tocmeală, cel care plătea primea toate puterile pietrei prin cumpărare, cel care a vândut a rămas mulţumit că a obţinut cât a vrut. Apoi nu făcea fală nici cel care a vândut, nici cel care a cumpărat. După cumpărare noul proprietar ajungea la o răscruce de drumuri , în amurg şi îşi făcea cruce cu piatra către cele patru vânturi. Tot aşa proceda şi cel care ar fi găsit un aşa obiect. Din acel moment piatra avea puteri.

de Grigore Rotaru Delacamboru

147. De ajutor

De ajutor

„ Vrăjmaşul trebuie dus de nas: dacă ai fost rănit nu te văita chiar dacă ar fi să iasă maţele prin rana pe care o ai ! “

Traducere aproximativă

Langa Dionisie - Nucu

Am întâlnit oameni cu pretenţii subţiri care au ajuns în Zona de Curbură: susţineau că vor să găsească … adevărul pur …, fără dogme, fără legende, fără prejudecăţi. Tot vorbeau dumnealor şi la un anume moment a trecut aşa ca un foşnet pe lângă minimasivul lui Dionisie – locul unde se vorbea. Şi foşnetul acela a înconjurat stânca şi pădurea înălţându-se în spirală ca A.D.N.-ul spre tăriile albastre şi de necuprins. Persoanele au întrerupt înalta conversaţie ţintuite locului, numai cu raza ochiului săgetau pieziş călăuza, adică ce se întâmplă, este semn de iluzie colectivă sau … În acele incinte au nevoit sfinţii călugări – acesta-i adevărul ! Problema este că trebuie să descifrăm câte valuri au vremuit şi cât de îndepărtată este vechimea; ideea că totul a început în secolul al XIV - lea nu mai este amintită. Dacă prima grotă o fi fost amenajată de păstorii pelasgi,dacă ştiau de ele şi le foloseau călugării îmbrăcaţi în alb ai geto - dacilor, dacă au trecut pe acolo şi călugării audieni , dacă au lăsat urme goţii în vremelnica lor rătăcire, dacă voievozii valahilor le considerau puncte de eventuale refugii, dacă … dacă toate astea s-au întâmplat – de ce să le ocolim în zicerea noastră ! Problema nu este a dovezilor, problema este că trebuie să acceptăm că trebuie să privim acele dovezi. Dovezile arheologice şi materialele scrise pot demonstra ideea că poporul român a început a se închega odată ce creşinismul a făcut primii paşi pe aceste meleaguri, dar creştinarea s-a făcut prin infuzie, în diferite moduri şi de jos în sus şi în curgere lentă, cu poticniri, poate cu reveniri, renunţări şi din nou de la capăt – religie <> şi nu impusă: această modalitate, esenţa religiei vechi şi contextul istorioc conduc către imposibilitatea de a fi oferită o dată exactă când s-a desăvârşit respectivul proces: sunt vehiculate intervale destul de largi. O descriere neangajată a fenomenelor ce au legătură cu subiectul ar trebui să ţină cont printre altele: prima putere a lumii era Imperiul Roman, statul lui Burebista preluat de Decebal era o realitate istorică, în acest stat oamenii religiei erau de partea puterii nu numai în zis , ci şi în fapt: dorinţa puterii trecută prin vocea Marelui Preot devenea cunoscută , apoi devenea lege prin comunicare verbală acoperită de autoritatea călugărilor în straie albe – ei care aveau umerii apăsaţi de gerutatea păstrării şi a altor taine pentru binele de mai târziu al comunităţii. Peste aceste meleaguri au trecut popoarele migratoare şi geţii nu erau goţi: cât a stat exilat la Tomis – Ovidiu nu a văzut pe vreunul dintre geţi vorbind limba latină veche; într-un poem afirmă că prin alăturare de nevoie – el a învaţat limba lor şi a compus nişte stihuri în limba lor şi a fost apreciat – semn că geţii au înţeles adâncul ideilor rostite în graiul lor. Imediat afirmă că dacă le-ar fi citit poemul în limba de la Roma,geţii ar fi râs de-ar fi ajuns sunetul până lângă munţi de s-ar fi clătinat. Acesta fiind numai un exemplu – problema de ansamblu are caracteristica acestui exemplu – acum asistăm la un duel de microbişti, se face slalom. Dovezile scrise ce ţin de persecuţii şi martiri sunt sigure – aproape cât cele arheologice; martirizarea lui Sava Gotul este sigură – puţină îndoială: dacă a fost înecat în apa Buzăului la Valea Lupului sau în alt punct al firului de apă. Scrisorile către biserica din Goţia şi scrisoarea de mulţumire către biserica din Capadocia există.
Fie să fie bine !

146. Propoziţii simple sau mai puţin simple despre creştinism, monahism, formarea poporului român şi a limbii române ( 2 )

„Nu tulbura sufletul unui dac – se va isca o vâlvătaie imensă ! “

( Traducerea aproximativa a unei inscripţii ! )

La Bisericuta lui Iosif

1) Din „ Creanga de Aur “ de Mihail Sadoveanu:

„ Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoştinţelor spirituale . Hieroglifele,cum ştiţi , cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri , instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient – le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţiată ; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.“

2) Viaţa călugărilor lui Zamolxe avea o formă ascetică, mai dură, în unele privinţe, decât a monahilor creştini. Cele două forme de monahism au facilitat răpândirea creştinismului: sihaştri cei vechi cunoşteau tot rostul locului, iar gândirea strămoşilor noştri curgea în şuvoiul religiei vechi, ramuri ale gândului filozofic pe bază de speculaţii încă nu apăruseră.Instruirea se făcea în două trepte: de la cel ce ştia către cel ce trebuia să primească, divinitatea era percepută direct, gândirea nefiind obosită cu silogisme. Regulile monahilor noi nu erau rele, nici multe , nici complicate şi , mai cu seamă, pentru ceea ce erau trimişi să clădească au găsit temelie pusă. Acesta a fost cel dintâi motiv de neîmpotrivire. Există regula: monahismul a apărut numai în acele locuri unde , mai întâi , creştinismul s-a fixat prin rădăcini trainice; în cazul creştinării geto-dacilor este necesar ca această regulă să suporte un mic amendament: odată ce a sosit pe aceste plaiuri – creştinismul a găsit o formă de monahism vechi, ascetic, bine înfiinţat şi compatibil; această formă străveche de monahism a fost primul ajutor întru^, răspândirea creştinismului. Călugării dacilor erau trimişi în lume de Marele Preot , iar Marele Preot reprezenta puterea alături de rege; respectul de care se bucurau avea multiple susţineri: reala curăţenie a vieţii lor, se ştia că au rol în a răspândi politica puterii şi faptul că erau păstrătorii tezaurului paralel; erau intangibili. Forma de răspândire a creştinismului a fost una de toleranţă: nu poţi înlocui ceva ce există de câteva mii de ani în câteva decenii. Este exact ce a proclamat Iisus: „ Nu am venit să stric,ci sa împlinesc“ ; fiecare dintre apostoli a aplicat această axiomă pentru locul hărăzit întru^, schimbare. Există dovezi indubitabile că în Sciţia Minor creştinismul s-a răspândit sub nuanţă apostolică : apostolul Andrei şi primii creştini care au ajuns aici au intrat în contact cu formele de manifestare ale religiei vechi şi implicit au căutat a intra în contact cu persoanele cele mai în măsură a devoala principiile de fundament : preoţii şi călugării dacilor. Afirmaţia că monahismul a apărut pe teritoriul de azi al României abia în secolul al XIV - lea poate fi demontată în prezent prin dovezi clare – în primul rând (cele mai puternice !) arheologice, apoi dovezile scrise ale momentelor istorice respective.

După retragerea în pustie a sfinţilor Antonie şi Paul Tebeul în jurul anului 250 d. Hr. – există mărturie scrisă despre primul monah (considerat în prezent !) care a ajuns pe teritoriile noastre – Astione monacho; au pătimit martiriul pentru Hristos Sf. Mc. Epictet ( presbytero ) şi Astion ( 297 – 303 ) prin decapitare.

La Bisericuta lui Iosif

Prima însemnare care aminteşte despre aşezările monahale pe teritoriile noastre este a Sf. Epifanie de Salamina din Cipru ( 315 – 403 ) : consemnează despre călugărul Audius că a fost expulzat din imperiu în Goţia (în nordul Dunării) – numele Daciei pe timpul cât goţii au trecut peste Curbura Carpaţior. Audius era originar din Mesopotamia. Semnul peştelui de la Bisericuţa lui Iosif vorbeste tot despre acele zile de demult - când creştinii care au ajuns pe aceste plaiuri - încă nu foloseau semnul crucii.

De Grigore Rotaru Delacamboru