duminică, 28 noiembrie 2010

161. Despre felul cum oboseau lemnul cei din vechime folosind olanele şi focul



Olane de apă - Brusturiş ; autor photo : C.C.I.

Până să înţeleg de ce ţine bunica olanul cel mare în ladă, înconjurat de bumbac şi înfăşat în pânză , trecerea timpului a făcut să nu mai fie bunica , dar a dispărut şi olanul. Când eram copil înmuiatul lemnului pentru cercuri se făcea deja în ţeavă de fier făcută dintr-un singur segment şi cu trei răsuflători; atât se mai folosea ca gest din vechime: la capătul pe unde se introducea firul de lemn de mesteacăn – se aplica dop de clisă roşie.Apa fiartă se introducea prin una din gurile de răsuflare şi se clocotea timp de o oră; sub ţeavă se făcea foc în mai multe puncte. Când era scos lemnul – se ridica ţeava cu o pârghie la capătul ce avea dopul de clisă. Foarte repede , cu mănuşi în mâini şi cu ajutorul unui cleşte de lemn , o bară de lemn cu crestătură, făceau din această jumătate de lemn fiert – un arc de cerc, mai mult decât un semicerc ( care era legat să răcească în această încordare ), apoi introduceau cealltă jumătate la fiert. Cleştele de lemn avea formă de talpă de sanie şi în curba acestei bare de lemn se găsea crestătura: acolo era aşezt firul de lemn pentru a fi curbat prin forţă de pârghie şi să devină cerc. Pentru că aveam obligaţia să întreţin cele patru puncte de foc, fără să vreau auzeam toată discuţia: cu olanele te chinuiai mai mult, pentru că foloseai 8 – 10 olane, pentru fiecare avei două puncte de sprijin şi sub fiecare o gură de foc. Aveai şi încheieturile moş în babă unde se folosea clisa , iar în aceea zonă să nu bată flacăra. Când timpul de fierbere s-a scurs se recupera apa fiartă pe la unul din capete fiind refolosită. Olanul avea spre 60 cm lungime şi 14 -16 cm în diametru,forma de trunchi de con cu diferenţa de mărime dintre baze nu tocmai mare, iar la jumătate, în T-eu, răsuflătoarea – un tub scurt dar la fel de gros. Răsuflătoarea era şi locul – tampon pentru apă când aceasta îşi mărea volumul pe timpul fierberii şi da peste. Un astfel de obiect ( olanul ) era făcut cu mâna ( nu cu roata ) prin inele de clisă adăugate pe un miez de lemn care avea această formă uşor trunchi-conică. Înainte de a fi adăugate inelele , miezul de lemn era dat cu grunjineală – un amestec de tip lutuială cu nisip şi pământ cu oxizi de fier şi seu de oaie în compoziţie; inelele erau împiedicate să adere la miezul de lemn. După uscare , olanul erau scos de pe acest calapod şi trecut printr-o baie tot de argilă ( aceiaşi compoziţie ca a lui) dar mult mai moale , de consistenţa smântânii … era botezat ( zâmbeau făuritorii şi îi dădeau în râs câte un nume fistichiu … fie porecla unuia din sat – vezi- Doamne, olanul avea onoarea de a fi asemuit cu respectiva persoană ! ) …legăturile dintre inele căpătau forţă; olanul era aşezat din nou pentru uscare , pe verticală, fără a se mai folosi miezul de lemn. După a doua uscare era ars. Când asamblam coloana ( coloană de olane la orizontală ?!) mă ajuta vreun coleg de şcolă de prin vecini: – Pe cine punem în vârf ? – Pe Jumară ! – Al doilea ? Maţ Gros ! … – Al şaselea ? Pe Jarcău ! …. fiecare olan avea un astfel de nume şi le deosebeam după formă sau unele semne căpătate odată la clisă şi a doua oară la copt“. O tocitoare cu capacitatea de 2000 litri primea şi 12 cercuri de lemn: capetele cercului formau o împletitură – unul pe sub celălalt de câteva ori – erau petrecute, preveştite … ( cuvinte folosite cu acest sens în zonă). În anii 1955, 1965 încă se mai confecţionau cercuri de lemn şi nu neapărat pentru a se păstra tradiţia … cercul de fier era păstrat pentru butoaie. Cleştele de lemn – o unealtă simplă – era făcut din ulm: buzele crestăturii să nu sară în aşchii; era numit Călcător sau Călăul – lemnul care schingiuea lemn, forma circulară amintind de trasul pe roată - probabil.

Dicţionar camborean

Zărzănios … nu a fost găsit în DEX; în zonă , despre un copil care face prostioare …permise !

Din DEX …. Zârzanie = zâzanie = intrigă


de Grigore Rotaru Delacamboru

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

160. Pistornicul ( 5 )


160. Pistornicul ( 5 )


Cruce la Sibiciu

Imaginea înscrisă pe faţa unui pistornic imită crucea ( corp în D3 ) – aceiaşi imagine la scară mică ; de fapt , pecetea ( faţa pistornicului ) este faţa crucii ( partea principală a feţei ): axul vertical, axul orizontal şi centrul, iar însemnele celor patru cadrane răman aceleaşi prin care se consfinţeşte că Isus este biruitorul“. Pistornicul este un purtător de imagine de dinspre Cruce către Prescură şi elementul de legătură între cele patru tării. Cineva mă atenţioanează că există pistornic cu aceleaşi părţi componente ( trunchi, cilindru, acoperiş – teică ) numai că trunchiul ar fi secţionat şi pecetea ar avea formă de cruce cu braţele egale. Partea centrală a unei cruci – monument este de aceiaşi formă: echilibrul era asigurat de amplasarea celor patru discuri cu iniţialele pe braţele acestui dodecagon ( crucea ) iar central discul cel mare al rozetei cu şase petale. Aranjamentul feţei unei astfel de cruci stă sub influenţa considerării celor patru elemente primordiale, sub aceiaşi cuprindere: quintesenţia. Sistemul de axe a fost folosit iniţial din nevoia de a fi recunoscut un anume obiect sau ca motiv de înfrumuseţare; greutăţile de lut descoperite la Turdaş au incizate asemenea semne: paralele tăiate de o perpendiculară, unghiuri drepte, zvastică ce are axele în unghi drept, zvastică cu o axă oblică – fiind redate senzaţia de spaţialitate şi ideea de mişcare circulară. Semnul ataşat unui obiect cu scopul de a fi avertizaţi că posesorul aparţine unui grup pe o anumită îndeletnicire (pescuitul , ţesutul, creşterea animalelor,etc.) , într-un fel se tranzvazează la pistornic prin imaginea – ştampilă: sunt creştin ! Perpendicularitatea ( mai sofisticat : în virtual ) este descoperită la seria de unghiuri – poate romburi – autoincluse incizate pe falanga de cal de la Cuina Turcului: crucea virtuală a diagonalelelor ( bisectoare).

Unelte

Pieptenele din Curbură adună pe un singur desen ( tulburător ) foarte multe imagini-simbol înlănţuite pe un ax central – coloana fără sfârşit – cu un capăt fix – pământul (incizia ce sugerează coloana trebuie privită ca element suplimentar, un suport aflat în mişcare – înălţându-se, adăugarea de simboluri se poate face oricând fiind posibile oricât de multe variaţii pe tema aceluiaşi simbol; Coloana este axa de simetrie a ansamblului: diagonală în romb, ramura – nervură pentru acele bradului, perpendiculara ce taie paralele, . Felul cum alternează aceste simboluri pe Coloană are o anume logică şi este posibil a fi determinat un anume text ( mesaj). Imaginea de pe faţa pistornicului are multiple semnificaţii: se transmite un mesaj, este o verigă în lanţul unui ritual, are privilegiul de a fi negativul imaginii din oglindă : făuritorii unor astfel de obiecte au grijă să incizeze litera A în zonă tulbure , în oglindă să poată fi citit tot A; celelalte litere ale mesajului au avantajul simetriei fată de axa ce desparte realul de virtual.Coloana pistornicului se înalţă ( în invizibil) din originea creată de axe , prin axa de simetrie a trunchiului- purtător, apoi prin axa cilindrului, etc. Gestul concret al aplicării ştampilei determină şi înalţă , stabilizează şi se depune garanţie.

Pieptenele de Curbura

de Grigore Rotaru Delacamboru