duminică, 27 septembrie 2009

97. La Cetăţeni



Imaginile din această postare sunt transmise de un pasionat al acestor probleme care deţine aparatură photo nouă de înaltă performanţă.
Calitatea pietrei de la Cetăţeni, Aluniş, Nucu, Policiori, Begu, Dobrota, etc. este aceiaşi. În Zona de Curbură activitatea de a dăltui piatra ori a fost mai intensă, ori s-au păstrat mai multe vestigii. Acest Vas Virtual de la Cetăţeni ne îndeamnă să ne imaginăm cum erau cioplite tuburile-ghizde pentru fântâni - care,din fericire au rezistat vremuirii.
La Nucu sunt uluce lungi pentru adăpat – deci o sursă de apă era acolo sau era adusă pe olane sau pe jgheaburi de lemn. În faza târzie a schiturilor creştine sigur existau adăposturi pe lângă grote şi pentru animalele de muncă şi pentru animalele de povară; în 1871 lângă schitul de la Fundătură – Odobescu a ajuns în zonă – acolo unde lângă celebrul templu acum se înalţă mândră pădure de pini, atunci exista un lan de porumb.
Existenţa ulucelor lungi şi plasate foarte jos ne îndeamnă să observăm că erau utile pentru ovine: legăturile străsihaştrilor, apoi ale sihaştrilor cu păstorii fie de prin apropiere, fie ai transhumanţei – este în afara oricărui dubiu. La Uluce - toponim. La ulucele lungi îşi astâmpărau setea oile. Sfinţii călugări amenajau locuri de găzduire temporară ( staule ) pentru sute de oi şi bordeie răspândite împrejur pentru paza de noapte. Acum se desfăşura faimosul troc de se înlocuiau între ele: brânza, lâna , pieile, ceara , mierea, sarea. Împăcau lucrurile spre dreaptă rânduială baciul şi stareţul. Sfinţii călugări se mai certau între ei pentru vreun petic de pădure şi ajungeau la vodă, însă ceartă între păstori şi călugări nu s-a pomenit de vreun fel: destul de sigur că şi unii şi ceilalţi pe lângă truda în care erau angrenaţi slujeau şi stăpânirii.
Mai existau vasele pentru strâns apa de ploaie sau de rouă: un astfel de vas făcea corp comun cu un minimasiv şi ce cădea prin precipitaţie sau se condensa noaptea sau în zilele de moină pe suprafaţa minimasivului se colecta in căuşul - găvan.
Vasele pentru saramură erau făcute asemănător tuburilor: era ales un bolovan sănătos – cel mai convenabil unul singuratic aflat în plină poiană şi acolo era cioplit vasul; există dovezi că lucrul se făcea pe verticală , de sus în jos ( după cum ne arată imaginile din această postare) dar şi pe orizontală, la o anumită înălţime de la bază se scobea în stâncă perpendicular.


A doua fotografie a Vasului Virtual ne arată locul unde a fost dăltuit şi unde a rămas: a) poate început de tub de fântână şi din anumite considerente meşterul a hotărât să nu continue lucrarea; b) dacă mărim prima poză observăm la buza vasului , spre partea din dreapta cum privim - un şanţ de prea-plin ( greu de stabilit la ce folosea şanţul , dar prezenţa lui ne sugerează că lucrarea asta a fost să fie făcut acest vas , deci nu-i un început de lucrare). După amplasarea şi dimensiunile bolovanului putem afirma că nu era pentru rouă şi nici pentru adăpat. c) să fi fost Vasul Virtual folositor desfăşurării unui eventual ritual ?!! Dimensiunile prea mari ( raza bazei şi adâncimea) ne sugerează să afirmăm că nu ar fi vorba de un ritual la care să participe saramura,în plus vasul de saramură pentru un ritual era mobil.
d) să fie un vas de colectare în urma unui sacrificiu – partea superioară a bolovanului nu este organizată ca platou şi dacă s-ar fi încercat ar fi rezultat un platou prea mic. e) să fie un vas pentru arderi folosit în ritualul desfăşurat de dinaintea folosirii celor trei suliţe. Se ştie că se făceau aşa arderi cu scopul de a induce nepăsarea ca halucinaţie: răşină, ceară , propolis, anumite seminţe, anumite ierburi şi grăsimea unor animale. În acest caz la ce ar fi folosit şanţul de prea-plin?
Vasul Virtual de la Cetăţeni - în idee - se aseamănă cu o statuie a lui Brâncuşi numita < Somnul > : vasul există prin ceea ce minimasivul nu mai are - golul din interior, trupul vasului nu s-a desprins din trupul minimasivului; dacă vasul s-ar fi născut, minimasivul trebuia să dispară. Aşa că există amândouă în postura actului de creaţie perpetuu. Autorul acestei capodopere a avut parte a i se hărăzi ceea ce noi pământenii numim geniu.
Să fie bine !

sâmbătă, 26 septembrie 2009

96. Coşniţa - clopot şi stopăii ( 5 )

Un prieten din copilărie mă atenţionează să nu las fără descriere forma hibridă: buduroi - coşniţă. Deci exista un model unde coşniţa înlocuia la etaj clopotul, reprezenta şi acoperişul ( cu streaşină).
Coşniţa era confecţionată din nuiele de răchită sau de alun; stâlpişorii se legau cu un capăt de un cerc de lemn ( mare cât gura unei căni – acest orificiu, la nevoie devenea orificiu pentru „hornul de hrănire“) şi cu celălalt capăt de un alt cerc de lemn cu raza mai mare decât raza cercului buduroiului – ca să fie asigurată streaşina.


Pentru cercuri era folosit lemnul de mesteacăn sau nuiaua de ulm. ( În zonă – vasele care primeau recolta de prune – tocitorile – aveau cercuri de lemn.) lemnul era uscat câteva săptămâni de la tăiere, apoi opărit sau trecut prin flacără şi călcat. „Cleştele de călcat“ era o unealtă tot din lemn cu două braţe şi ajuta la a fi făcută curbura cercului. Lemnul pentru cercul de coşniţă era numai „muncit“ cu acest cleşte, nuiaua ce trebuia să devină cerc nu mai era despicată, stâlpişorii se fixau în cercuri prin încastrare ( sistemul babă - moş). Existau două urdinişuri: coşniţa avea unul.
Al treilea cerc se afla în baza coşniţei şi era făcut în aşa fel ca să asigure unirea fără goluri cu buduroiul. Deci baza coşniţei avea formă de coroană circulară şi cele douăsprezece segmente - stopăii - asigurau legătură între cercuri: un capăt al stopăului era făcut să intre lejer în cerc, apoi se înfăşura strâns fiecare cerc cu fâşii uscate de coajă de tei, ca să nu crape lemnul cercului . După introducerea stopăilor în găuri ,fâşiile de tei erau udate „ ca să ţipe lemnul“ ( să strângă) şi se aplica în fiecare capăt pană de lemn în crăpătură. Baza coşniţei trebuia să fie neapărat rigidă: dacă stopăii nu ar fi corect fixaţi, atunci sub greutatea întregului cercul mic al coroanei ar ieşi din planul cercului mare. O coşniţă bună de iernat avea 20 – 25 kg greutate. După modelul acoperişului unei case (sau invers !) exista şi coşniţă cu popi.
Coroana se sprijinea pe cercul buduroiului: totul era aşa potrivit încât marginea de sus a buduroiului ( buza ) nu depăşea grosimea cercului interior al coroanei. Cercul buduroiului era făcut după metoda obezilor: prin grosimea lui trebuia să treacă de mijlocul stopăilor – spre exterior ( grija pentru a se asigura rigiditate coşniţei). Coşniţa trebuia să fie „cumpănit de mare“ : prea mică – nu ar asigura iernarea albinelor,prea mare ar fi lăsat puţină miere pentru recoltat. La Retezat coşniţa era - ferită“ – se recolta buretele din buduroi. După recoltare buduroiul nu mai era întors, se aşeza coşniţa deasupra, albinele reparau rănile în fagurii ce au rămas la parter şi se păstra această formaţie până când coşniţele ( cu miere şi albine) erau duse în adăpost pentru iernat iar buduroaiele ( goale) în camere uscate, ferite de furnici, găselniţă şi rozătoare.
Pentru zborul de curăţire, într-o zi însorită de iarnă,erau scoase numai coşniţele – împrejur se răspândeau paie , foi de porumb, cârpe ( albe) încât albinele să nu rebegească aşezându-se pe zăpadă.
Nuielele îngrădite pe stâlpişori asigurau şi corp pentru coşniţă şi acoperiş pentru întregul strup. Peste nuiele se aplica tencuială: pământ de Samaru, nisip alb, praf de oase, praf de mică şi păr de capră. În tencuiala crudă se îngropau fire de trestie; după uscare, peste această suprafaţă se fixau snopi mici de trestie.

„Hornul pentru hrănire“ se fixa , plin cu miere cristalizată, în cercul cel mic ( de sus) al coşniţei; era făcut din lemn cu un capac fix - înspre faguri şi un capac mobil - spre în afară şi era străbătut axial de un tub de lemn care se oprea în interior lângă miere. Acest hrănitor era şi un fel de aparat de măsură al situaţiei din interior: dacă în câteva zile mierea din el era folosită intens, atunci era semnalul că pe faguri exista prea puţină miere sau nu exista; vizita era scurtă şi fără a deranja echilibru termic al interiorului. Coşniţa aflându-se în adăpost , totuşi hornul era izolat termic foarte bine (cu o poştoacă ), altfel mierea din el devenea inutilă.
Acest mod de a exploata munca minunatei insecte are, pe lângă parfumul poeticesc indus de vremuirea vremii, pe segmente şi soluţii tehnice care pot genera alte idei ce ar putea fi luate în seamă de către apicultorii contemporani. De exemplu – efectul de coif asupra albinei nu prea este studiat. Să fie bine !

vineri, 25 septembrie 2009

95. Un clopot de miere ( 4 )

Până a se răspândi stupul sistematic, cei mai îndemânatici în a confecţiona uleie – erau rudarii. Fie că trăiau într-un cătun – capăt de sat, fie că aveau bordeiele în inimă de pădure – rudarii au existat.
Uleiul cu clopot nu a funcţionat prea mult: în cilindrul mare era introdus al doilea cilindru mai mic ( ¼ din cel mare) în aşa fel ca pereţii clopotului să gliseze în interiorul ştiubeiului. Au apărut inconveniente: cei doi cilindrii nu glisau prea uşor şi în golurile ivite albinele construiau cu ceară şi propolis încât scoaterea clopotului în afară devenea o faptă migăloasă. La acest model fagurii erau retezaţi cu sabia de lemn şi nu cu ajutorul cuţitului în unghi drept. „Ştiubeiul cu clopot“ a făcut pasul către ştiubeiul cu etaj: după ce era confecţionat – corpul cilindric secţionat transversal şi rezultau două piese: „casa“ şi „ clopotul“ - etajul. Avantajul folosirii „clopotului “ este evident. Totuşi, un neajuns: erau înnoiţi aceiaşi faguri – cei de strânsură şi după câţiva ani trebuia curăţat şi corpul principal.
„Buduroiul cu doi tuturuşi“ este ultimul fel de adăpost de până în cutia paralelipipedică: cilindrul era secţionat transversal pe la jumătatea lui. Cei doi „tuturuşi“ alternau în poziţii: parter - etaj şi invers; buretele de fagure era înnoit alternativ.
Dacă legenda cu Zăcătoarea de piatră ( pentru miere – se vehiculează capacitatea de 2 tone – din calcule de echivalenţă aproximative) are adevăr cât o picătură – ne putem forma o idee de mulţimea familiilor de albine. Aşa de multă miere depăşea nevoile consumului local. Produsele schimbate în sistem troc au fost: lemnul, mierea, sarea si produsele oieritului.
Străsihaştrii creşteau albine şi pentru nevoile stăpânirii; dacă trei albine înţeapă un cal – animalul moare. Se pare că au fost câştigate unele lupte prin metode mai puţin obişnuite: au fost întărâtate nişte buduroaie .
Chilia ce are în interior ( tot cioplită în piatră) zăcătoarea de miere nu a fost descoperită !
Să fie bine !

94. Retezatul şi limita impusă prin semn ( 3 )

Uleiele erau făcute din trunchi de salcie scorburoasă sau trunchi (plin) de plop. Se întâmplă că salcia are circumferinţa prea mare, iar plopul trebuia căutat îndelung. Fie una , fie alta: ambele feluri de trunchi erau ţinute în coajă, la adăpost dar pe un suport înalt, adică sus la aer. Capetele trunchiului de plop erau date cu muruială ( un amestec de pământ şi balegă), pentru ca să nu crape lemnul. După un an se făcea scobitura mică în plop şi se uniformiza interiorul la salcie. După şase luni peretele uleiului era adus la grosimea convenabilă. La un sfert din înălţimea buduroiului , de sus în jos – o dată , şi de jos în sus – a doua oară, în interior se instala câte o „cruce“ (numită şi „roata“) – o piesă formată din două sau mai multe beţe legate în punctul de intersecţie şi atât de lungi încât capetele să atingă pereţii. Când ajungea această piesă la locul stabilit în buduroi, din afară, în capetele beţelor se alica cepi de lemn pentru fixare.
Aceste două piese aşa de simple aveau mai multe roluri: a) întăreau structura uleiului: sub intemperii sau la deplasare – lemnul nu crăpa.
b) cuţitul de retezat nu era lăsat a se scufunda mai mult decât trebuie; piesa de lemn se mai numea limita lăcomiei şi de aici zicerea: „lăcomia strică prisaca“ .
Până a se ajunge la forma de stupi sistematici şi uleiele şi coşărcile (mai ales tehnologia exploatării lor) au suferit modificări – toate aplicate cu scopul ca deranjul produs de Retezat să fie cât mai mic. Un fagure întors reprezintă o modificare dramatică: din instinct albinele modifică toate celulele.
Desprinderea fagurilor de pereţii laterali avea consecinţă şubrezirea întregului burete de faguri din ştiubei; mult timp a funcţionat o îmbunătăţire: buretele cu miere – ce se extrăgea, prin retezare primea formă de tuciuleţ, punctele de sudură dintre fagure şi pereţi nu mai erau răzuite – albinele reparau mai uşor arhitectura deranjată a interiorului.
Dar cea mai spectaculoasă treaptă în această metamorfoză a fost „uleiul cu clopot“ ; un astfel de ulei avea trei - patru orificii transversale ( cât să intre o sabie de lemn pentru retezat).
Se pare că în Zona Rupestrelor a funcţionat mai mult uleiul decât coşărcile. Să fie bine !

vineri, 18 septembrie 2009

93. La Retezat ( 2 )

Îngrijirea stupilor în coşniţe şi uleie este o fază intermediară între starea de sălbăticie a albinelor şi creşterea în stupi sistematici.
Construcţia uleiului şi retezatul erau cele mai laborioase lucrări: înmulţirea familiilor nu o făcea prisăcarul după voinţă, ci erau adăpostiţi roii după ce erau prinşi. Nu existau prea multe eşecuri: anumite semnale trimise de familie măreau posibilitatea de a şti când pleacă roiul: atunci un ajutor sau chiar prisăcarul stropea cu apă dulce fuiorul de albine care ieşea din ulei; îngreunate şi deranjate de apa lipicioasă nu mai zburau aşa departe şi nici atât de sus. O însemnare pe o carte cu chirilică veche: „ ieri am prins 24 de roi – se întunecase zarea înspre Tihărie de mulţimea albinelor“.
Un roi ieşit la plimbare este valoros: nu roiesc decât familiile sănătoase. Cele cuprinse de mizerie nu roiesc, ci pleacă – deci nu este roi. Un roi prins şi introdus în ulei nou clădea noii faguri în trei zile – albinele care pleacă prin puterea frigurilor roitului sunt ghiftuite şi tinere, au putere de muncă.
Acţiunea de „retezare“ ne-ar apărea azi ca un mic măcel: nu tocmai; deşi nu pledez pentru înlocuirea stupilor sistematici cu buduroaie, totuşi aveau şi buduroaiele poezia lor ( de neînlocuit !) şi câteva avantaje:
a) fagurii construiţi în buduroi aveau mărimea cât a celor construiţi în natură, matca oua pe 3 – 4 faguri de centru ce aveau înălţimea de 50 – 70 cm şi lăţimea de 30 – 40 cm. Pe un asemenea fagure suport spirala de ouă nu era întreruptă , familiile produceau „carne“ rapid – aşa se explică negura de roiuri din sezonul activ despre care a scris cronicarul - prisăcar.
b) intervenţia omului ( de multe ori curiozitatea începătorului) în interiorul castelului mătcii era La Retezat; în acel moment nu mai existau albine neeclozate. Cu puţin fum suflat de sus în jos erau obligate albinele şi matca să coboare – cuţitul de retezat să nu prindă nimic viu. Regula de Aur: retezatul se făptuia la jumătatea lui august.
c) prin retezare se înnoiau fagurii pe părţi şi nu în întregime.
d) posibilitatea de a produce ceară era lăsată complet pe seama familiei: „avem hrană, avem albină tânără, este vremea frumoasă – clădim !“
Dezavantajul: după Retezat uleiul era întors cu partea de sus în jos iar înclinaţia de 9 grade a fiecărei celule se modifică – devine de 81 de grade faţă de verticală – de aceea se făcea retezat o singură dată şi mai târziu – ca mierea să fie în mare parte căpăcită. Celula de fagure nu este înfiptă perpendicular în peretele median, ci există o înclinaţie spre în sus încât mierea ( mai ales în forma iniţială de sirop) să nu curgă.
Prin răsturnarea uleiului – celulele ( sigur cele necăpăcite) erau transformate – o acţiune uriaşă şi era necesar să fie executată până venea frigul ( o lună ,două) . Să ne imaginăm această inginerie: mierea lăsată pentru iernat este în celule, când transformi o celulă trebuie să fie goală şi …tot aşa.
Strămoşul cuţitului pentru retezat era făcut din lemn de ulm: era îndoită o creangă de ulm în faza de elasticitate, apoi câţiva ani era dirijată să crească „ în genunche – adică în unghi drept“. Când se ajungea la grosimea dorită creanga era tăiată , un braţ al unghiului drept ocupa verticala , iar cel de pe orizontală era cioplit sub formă de sabie de lungime cât raza cercului de buduroi. Când era răsucit mânerul vertical in jurul axei sale , sabia tăia o parte din faguri – un sector. Se schimba locul de câteva ori.
Cuţitul încălzit în apă fiartă era îndesat pe lângă peretele buduroiului cu axul vertical, iar cel orizontal trecea printre doi faguri; când se ajungea la adâncimea dorită se executa mişcarea de răsucire. Altă variantă: cuţitul era introdus şi cu axul vertical şi cu cel orizontal printre doi faguri mari ( centrali) încât axul vertical să coincidă cu axul uleiului şi se executa o răsucire de 360 de grade. Înainte de a începe - albinele erau izgonite cu puţin fum. Cu o altă sabie de lemn erau tăiate legăturile fagurilor de pereţii buduroiului.
Să fie bine !

miercuri, 9 septembrie 2009

92. Piatra Albastră şi Piatra Răsfugului

Se crede despre Piatra Albastră că-i de altă origine: are atâtea colţuri că uimeşte când o priveşti. Aşezarea neregulată a vârfurilor pe suprafaţa ei face ca privirea să nu se poată fixa şi, se crede, că din această alergare obligatorie organismul primeşte energii subtile.
Nea Zăican avea lădiţă şi pentru Piatra Albastră; pe noi ne-a lăsat s-o privim o singură dată – când i-am adus rocă de mică de la Piatra Albă: mai întâi cocea mica ( însă nu prin atingere cu flacăra): o pisa , o cernea prin sită deasă şi apoi prin pânză. Rezultatul era un praf alb-argintiu instabil cât praful de clepsidră. Cutia era din lemn de ulm încheiată în ţincuri şi capac dublu; capacele închideau cutia prin alunecare. Obiectul care trebuia ferit de orice fel de agresiune era scufundat in acest praf de mică.
Credinţa lui nea Zăican era că cine are Piatra Albastră - ii sporeşte turma , o ocolesc lupii şi vreun berbec de prăsilă nu intră fără ştiinţă ( adică la moment rău) intre oi. Alţii ziceau că nea Zăican citea vremea folosind aceea piatră. El avea una de dimensiuni mici - feţele ei (câteva zeci) făceau ape. Treaba e ca dintr-o piatră oricât de mare nu poţi face mai multe mici ... şi gata , ai pricopsit şi pe alţii: o încercare de a diviza piatra era un gest nesăbuit - sărea în mii de bucăţi, deci foarte casantă şi la dimensiuni aşa mici era bună de nimic, dar simplu fapt ca s-a spart însemna nenorocire, din acest motiv ( mai ales) o ţinea in praf de mică. Când suia tarhartul pe măgari avea cea mai mare grijă ce loc ocupă cutiile ( pentru cavale, fluiere, piatra răsfugului, Piatra Albastra). Nu ştiu să fi păţit vreodată necazul să crape vreo cutie. Zicea: ,,Neică, dacă mâine vrei să citeşti Piatra, la noapte să te culci separat de femeie. Tu să fi curat ca la Retezat. Pe noi ăia micii ne suporta ( nu ne-a certat vreodată) pentru că nu am ajuns să ştim ce-i dulceaţa - zicea aşa şi zâmbea în colţul mustăţi. Deci dacă din vina ta se distruge Piatra Albastră - nu îţi va fi bine ! La fel se crede dacă furi un oval de la poarta cuiva ( te urmăresc nenorociri), dacă strici un muşuroi de furnici ( mai ales din cele mari - de pădure). Piatra Albastră trimitea binele prin efectul de formă , iar Piatra Răsfugului prin faptul că închidea o anumită formă; la acestea se adăugau unele reguli de procedură: te-ai spălat pe ochii,întoarce-te spre răsărit când scoţi Piatra din cutie,până s-o ridici din praf fă-i semnul crucii de trei ori.
Pentru Piatra Răsfugului: ţâţele se mulg în cruce şi laptele să treacă prin inel, rosteşte rugăciune cât durează mulsul.
Să fie bine !

91. La Retezat ( 1 )

Valea Bordeielor era plină de uleie. Aici iarba e bună de-albine – adică fânul are multe plante melifere şi în anii buni ( nesecetoşi ) să te tot pierzi în fân. Existau şi coşniţe. Uleiul era preferat pentru că la nevoie cu uşurinţă găseai o lespede pentru acoperiş ; şi subţire ( să nu fie grea) şi atât de mare încât să acopere partea de sus a uleiului. Partea de sus a uleiului se tăia în plan orizontal şi nu în plan înclinat – ca pentru acoperiş. Înclinaţia o da două cheutori de lemn fixate de corpul uleiului prin cepi de lemn.
Uleiul asigura un interior fără umiditate, apa de ploaie nu pătrundea înăuntru: pe suprafaţa din afară frecau ceară şi lemnul nu mai înghiţea apă.
Ca să faci un ulei însemna munca scobitului – o coşniţă se făcea mai uşor ( cu intemperiile se lupta din greu) . În alte locuri coşniţa era muruită, adică împletitura de nuiele era încărcată cu pământ ( lutuială, lipeală). În Zona de Curbură a funcţionat celebrul amestec de praf de mică, nisip alb , praf de oase şi humă albă. O altă formulă vorbeşte şi de pământul de la Samaru , cel bun pentru sobe , care nu crapă şi devine ca piatra numai în combinaţie cu apa. Se zice că în coşniţa conică familia progresa rapid, regina mai activă, cărătoarele mai nervoase – nu mai agresive. O fi fost de vină şi efectul de con. Ceea ce este curios: străsihaştrii şi mai apoi sfinţii călugări duceau roiul aşezat pe vreo creangă prin apropiere în pădure, în bortă căutată cu mult înainte şi amenajată; era o măsură (din grijă) pentru supravieţuire: în caz de nenorocire acolo rămânea sămânţă de albine.
Regula de Aur: cine calcă pământul în prisacă să fie curat; călugărul prisăcar nu mai umbla prin sate, era sihastru în absolut. O chilie cu anexele ei folosea numai pentru nevoile legate de albine; mai mult pentru limpezitul mierii aveau chilie separată cu celebra zăcătoare cioplită în piatră , cu capac în cheutori de piatră ( chilie care încă se ascunde ).
La Retezat se folosea cuţitul-seceră: avea formă de arc de cerc ( un sfert) cu două mânere, unul fix şi al doilea mobil. Al doilea mâner folosea la împins: arcul tăia ceara ce lega fagurii de corpul uleiului la o distanţă mică faţă de pereţi. Acest cuţit era introdus prin partea de sus in acelaşi ulei de 3-4 ori – până era acoperit „cercul“ uleiului ( acolo sus era adăpostită mierea căpăcită si pentru a se evita evenimente neplăcute era folosit fumul: albinele coborau pe faguri în jos odată cu matca, eventualele celule cu puiet se aflau tot la partea de jos a fiecărui fagure).
După ce a fost executat „cercul tăiat“ era detaşat mânerul mobil,, cuţitul era coborât pe traseul deja făcut şi apoi răsucit cu ajutorul mânerului fix : cuţitul trecea prin faguri , prin interior şi îi reteza. La fel: se schimba locul cuţitului de 3-4 ori încât fagurii să fie pătrunşi. Rezulta un burete de faguri cu miere căpăcită – burete care era extras din ulei şi: ori era păstrat întreg, ori era stors cu mâinile sau cu o presă simplă , pe bază de pârghie.
Să fie bine !

miercuri, 2 septembrie 2009

90. Piatra Rotării




Măreţia acestei comori ar fi trebuit să mă determine să aştept până obţineam o poză pe măsură; graba se justifică prin aceia că persoane cu aparatură mai bună or să ajună într-un suflet pe acolo şi or să fotografieze fiecare treaptă, fiecare pietricică, fiecare umbră. Dacă cineva are platină îndeajuns şi o să poleiască minimasivul – bine ar face ! Treptele de aici – forma geometrică şi felul urmei de daltă sunt asemenea celor de la intrare în Bisericuţa Sf. Iosif – Nucu. Despre vechimea complexului de la Cătina nu s-a îndoit nimeni până acum: perioada timpurie a dacilor ( o părere ) , mai înainte ( alte păreri). Chiar dacă nu o fi lucrat aceiaşi echipă de cioplitori în ambele locuri, chiar dacă între ele sunt câteva zeci de ani, la Nucu – sfinţii călugări misionari au găsit lucrările începute. Că s-au făcut adaosuri sau s-a încercat a se face – este clar, însă nu aducem prejudiciu nici unei părţi dacă încercăm să dăm la o parte vălul!
Că e o treabă nu tocmai omenească aceea cu sacrificiile şi ne-ar coborî pe scara valorilor: nici vorbă ( aşa cred eu !), aşa vremuia vremea. Pe acest temei , la Aluniş , încetişor şi în timp mai lung, a fost eliminat un asemenea platou de sacrificiu: au rămas dăltuite şi Scaunul ( un fel de canapea în piatră ).
Motivul eliminării platoului: vecinătatea Bisericii din Piatră ( ortodoxă) nu face să existe o aşa apropiere. În inima-mi de ortodox asemenea ghimpe e-nfipt, dar …
Dar aceste platouri SUNT CELE MAI VECHI VESTIGII - DE TIP MONUMENT – PENTRU LOCURILE UNDE SE AFLA IN PREZENT ROMANII.
Sunt mai vechi decât cele din Dobrogea şi , evident ,decât cele de la Sarmisegetuza. Vechimea lor ar impune respectul oricărei alăturări. De la Odobescu mai încolo nimeni nu le-a studiat în ansamblu şi dacă au apărut elemente în plus …s-a impus tăcerea. De ce ? Alţii ar ţipa rău de tot să aibă aşa ceva !
Dispar pietrele mici , mobile, cu semne – cărate cu rucsacul, sunt denaturate semne – pe care este drept nu prea le putem interpreta – dar dacă pe cel de mâine îl apucă damful descifrării. Uite, eu am văzut – copil fiind – un vas de piatră pentru saramură – cu siguranţă ( procent mare ) nepoţii mei nu or mai avea acest noroc.
O masă de piatră susţinută de un singur pilon – din greşeală – a fost făcută praf; era o capodoperă – Brâncuşi ar fi invidiat lucrarea. Unele semne – cu extraordiar de bune intenţii – sunt răzuite de muşchiul de piatră , să dea bine prin Photo, iar pe şanţul unora se aplică cretă albă ( caz fericit) , se toarnă apă ( nu-i bai !) şi alte soluţii.
Îţi este frică a mai da în vileag ceva ce nu este ştiut în general ! Există un desen care ne spune ceva despre cultul Soarelui, cele patru elemente, acţiune - reacţiune, … mai vechi decât Tăbliţele de la Tărtăria. Este greu de găsit – la-a acoperit muşchiul. Muşchiul acesta de piatră o fi rezistând 10000 de ani ? Ar fi o metodă !
Vizitaţi Piatra Rotării ! Nu călcaţi pe treptele de acolo – sunt sfinte !
Să fie bine !