91. La Retezat ( 1 )

Valea Bordeielor era plină de uleie. Aici iarba e bună de-albine – adică fânul are multe plante melifere şi în anii buni ( nesecetoşi ) să te tot pierzi în fân. Existau şi coşniţe. Uleiul era preferat pentru că la nevoie cu uşurinţă găseai o lespede pentru acoperiş ; şi subţire ( să nu fie grea) şi atât de mare încât să acopere partea de sus a uleiului. Partea de sus a uleiului se tăia în plan orizontal şi nu în plan înclinat – ca pentru acoperiş. Înclinaţia o da două cheutori de lemn fixate de corpul uleiului prin cepi de lemn.
Uleiul asigura un interior fără umiditate, apa de ploaie nu pătrundea înăuntru: pe suprafaţa din afară frecau ceară şi lemnul nu mai înghiţea apă.
Ca să faci un ulei însemna munca scobitului – o coşniţă se făcea mai uşor ( cu intemperiile se lupta din greu) . În alte locuri coşniţa era muruită, adică împletitura de nuiele era încărcată cu pământ ( lutuială, lipeală). În Zona de Curbură a funcţionat celebrul amestec de praf de mică, nisip alb , praf de oase şi humă albă. O altă formulă vorbeşte şi de pământul de la Samaru , cel bun pentru sobe , care nu crapă şi devine ca piatra numai în combinaţie cu apa. Se zice că în coşniţa conică familia progresa rapid, regina mai activă, cărătoarele mai nervoase – nu mai agresive. O fi fost de vină şi efectul de con. Ceea ce este curios: străsihaştrii şi mai apoi sfinţii călugări duceau roiul aşezat pe vreo creangă prin apropiere în pădure, în bortă căutată cu mult înainte şi amenajată; era o măsură (din grijă) pentru supravieţuire: în caz de nenorocire acolo rămânea sămânţă de albine.
Regula de Aur: cine calcă pământul în prisacă să fie curat; călugărul prisăcar nu mai umbla prin sate, era sihastru în absolut. O chilie cu anexele ei folosea numai pentru nevoile legate de albine; mai mult pentru limpezitul mierii aveau chilie separată cu celebra zăcătoare cioplită în piatră , cu capac în cheutori de piatră ( chilie care încă se ascunde ).
La Retezat se folosea cuţitul-seceră: avea formă de arc de cerc ( un sfert) cu două mânere, unul fix şi al doilea mobil. Al doilea mâner folosea la împins: arcul tăia ceara ce lega fagurii de corpul uleiului la o distanţă mică faţă de pereţi. Acest cuţit era introdus prin partea de sus in acelaşi ulei de 3-4 ori – până era acoperit „cercul“ uleiului ( acolo sus era adăpostită mierea căpăcită si pentru a se evita evenimente neplăcute era folosit fumul: albinele coborau pe faguri în jos odată cu matca, eventualele celule cu puiet se aflau tot la partea de jos a fiecărui fagure).
După ce a fost executat „cercul tăiat“ era detaşat mânerul mobil,, cuţitul era coborât pe traseul deja făcut şi apoi răsucit cu ajutorul mânerului fix : cuţitul trecea prin faguri , prin interior şi îi reteza. La fel: se schimba locul cuţitului de 3-4 ori încât fagurii să fie pătrunşi. Rezulta un burete de faguri cu miere căpăcită – burete care era extras din ulei şi: ori era păstrat întreg, ori era stors cu mâinile sau cu o presă simplă , pe bază de pârghie.
Să fie bine !