78. Despre o formă de sacrificiu (transferul puterilor)

Diogenes Laertios spune că Pitagora îi îndemna pe discipoli ( printre altele) şi astfel: „ Să nu lase să se aducă victime, ca sacrificiu zeilor; să ne închinăm numai la altarele nepătate de sânge. Să nu jure pe zei, datoria omului fiind mai curând, să se căznească să fie demn de încredere“.
În tinereţe, Zamolxis a trăit în preajma lui Pitagora şi a revenit printre ai săi când era în culmea bărbăţiei. La rîndul său,Zamloxis îi îndemna pe daci să părăsească obiceiul sacrificiului cel sângeros al celor trei suliţe – moştenit de la traci. Tracii practicau sacrificiul fără perioadă: când le cădea bine. Zamolxis a introdus perioada: la trei ani, la patru ani, la cinci ani. Tracii amenajau locul de sacrificiu imediat: căutau un teren neted, îl bătătoreau un pic cu maiul de lemn şi scrijeleau un cerc. Locul era de ocazie: îi grăbea vremea! Desenând cercul trimiteau semn Soarelui. Drept răspuns pământul înghiţea sângele şi soarele usca compoziţia: pulberea de sacrificiu era suflată ( concret ) pe ogoare: să fie rodul bun! Vremea dacilor era mai aşezată: nu mai acordau cinstea ca cel trimis prin sacrificiu să înduplece Zeul şi să fie prizonier de război; Zeul trebuia îmbunat cu de din de-ai lor. Cel tânăr şi frumos era ales la sorţi. De aici începe: „ Aşa a fost să fie!“ Ideea aceasta a resemnării a lucrat sute de ani: „ Asta e!“ Pe-o asemenea rădăcină s-a ridicat „Mioriţa“ - altoi. După ce Zamolxis s-a întors din călătorii: de prin Egipt, de prin Persia, de prin Grecia – le-a vorbit dacilor despre sacrificiul de sine. Aceştia obişnuiţi cu măreţia rece a platoului circular i-au zis: „arată-ne!“ şi Zamolxis s-a lăsat zidit pentru trei ani în subteran: numai ca ei să-şi schimbe ritualul. De aici filozofia şi rostul grotelor! Mai mult, ca o formă de trecere către ritualul nesângeros,la o zi rânduită, Marele Preot îşi înţepa palma ca să trimită câteva picături în apa râului ce curgea pe-aproape. După un anume calcul, locuitorii Daciei coborau la râu („apa şi-a înmulţit puterile prin bunăvoinţă nemărginită“ – traducere aprox.), îşi umpleau vasele cu apă nouă şi stropeau ogoarele: să fie rodul bun! Despre toate acestea vorbesc pietrele cioplite ale Carpaţilor de Curbură: La Piatra Rotării, La Aluniş şi lângă Nucu: către platou se urca pe trepte. Mai aproape de zeu. Cei dintâi instruiţi împotriva sacrificiului uman au fost străsihaştrii: ce zicea Marele Preot se executa, nu se punea în discuţie. Apoi erau trimişi care încotro, nu tocmai la întâmplare. Străsihastrul deţinea informaţia şi, când era nevoie, o răspândea. Străsihastrul avea vorba cumpătată, rostea cuvinte culese de pe buzele Marelui preot şi Marele Preot era lângă Rege. Ce făcea , si , mai ales , ce zicea un străsihastru – de asemenea – nu era de comentat. Atât era permis: să-l ajuţi din proprie sinie. Străsihastru era omul de taină al Stăpânirii! Viaţa lui prelungea un exemplu, viaţa lui curgea sub semnul sacrificiului. Se sacrifica pentru rege şi pentru semenii lui ca Zeul să fie îmbunat. Legătura dintre străsihastru şi Zeu o realiza Marele Preot. Legătura dintre Marele Preot – Rege şi locuitori o realizau străsihaştrii. Aveau motive de taină de cercetau locuri care, la nevoie, puteau fi ascunzători. Tot aurul dacilor a trecut prin mâinile străsihaştrilor şi tot ei au dus în ascunzători chihlimbarul geţilor. Învăţătura o primeau direct de la Marele Preot, făceau exerciţii de ţinere în minte, apoi plecau în lume.
Locul unde se hotăra să zăbovească un străsihastru - devenea sacru. Să fie bine!