150. Călugării audieni ( de ajutor 2 )

Călugării audieni ( de ajutor 2 )

Monahismul a apărut ca o hotărâre individuală, mai întâi, apoi ca o hotărâre de grup, nu a fost o anexă a bisericii, chiar dacă este un produs al spiritului moral al creştinismului; apariţia monahismului pe teritoriul de la nord de Dunăre are coordonata cu totul specială că asceţii creştini exilaţi aici s-au misionari fiind au găsit – singuratici s-au sub diferite forme de oraganizare pe călugării geto-dacilor. Deci monahismul călugărilor în alb, religia veche, creştinismul, monahismul creştin, prigonirile şi martirii sunt părţi componente ale ecuaţiei care, prin rezolvare a condus la formarea poporului român şi a limbii române. Tulburările provocate de migraţii au fost , uneori factor de dispersie, alteori factor coagulant pentru rezultatul acestei uriaşe fierberi.

Monahismul a pătruns în Dobrogea, apoi s-a răspândit către alte ţinuturi ale Geto-Daciei, dinspre patru zone ale Imperiului Roman: 1) dinspre Bizanţ; 2) din Capadocia ( patria Sfîntului Vasile cel Mare); 3) prin călugării audieni; 4) prin pelerinajele către Tara Sfântă.

Izvoare scrise despre călugării audieni există prin Epifanie de la Slamina ( Cipru) în lucrarea : „ Contra celor 80 de erezii“ şi prin Teodorot din Cyr în lucrarea :„ Istoria Bisericii“. Ideile scrise mai jos – despre audieni au ca motiv de inspiraţie aceste lucrări şi altele cuprinse în bibliografie:

– audienii „sunt o tagmă“ zicea Sf. Epifanie; aveau cultivat cu străjnicie cultul de grup. Odată ce a fost propusă, analizată şi acceptată o regulă, abatere de la ceea ce s-a hotărât nu s-a pomenit. De aici intransigenţa lor – nu aceptau elasticitatea în negocierile cu puterea politică a momentului.

– locuiau în mănăstiri iar pentru vatra unui asemenea locaş preferau locurile izolate, ferite de ispita lumească, căutau să existe prin propriile puteri, fără contacte prea multe cu societatea, cu ceilalţi oameni.

– viaţa lor era organizată după reguli dure , iar combinaţia dintre autonomie şi pustietate avea o doză de antagonism; totul conducea către un trai deosebit de aspru , un ascetism de limită, foarte restrictiv.

– expulzarea lor către marginile Imperiului şi peste - are , oficial , această cauză: oficialităţile nu erau de acord cu oamenii care erau în stare să îndure orice. Cauza ( neoficială ) adevărată : Audius – întemeietorul sectei – atacă direct pe Impărat şi , prin Sinodul de la Niceea – când a fost condamnat arianismul – episcopii timpului au făcut acuzaţie că Audius incită la răzvrătire multă lume, iar Împăratul l-a exilat în Sciţia. – „ audienii au pătruns adânc în interiorul ţării goţilor“ , „i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurile credinţei“

– Audius si audienii au întemeiat mănăstiri şi urme ale trecerii lor prin acele locuri mai sunt vizibile azi : Nucu, Aluniş, Dobrota şi sub semnul „este posibil“ la Begu, Vârful Cecilei, Călugăriţe; peste Prut sunt alte locaţii care cer o cercetare temeinică. – Sf. Epifanie admiră felul de viaţă al acestor călugări: deprinderea de a trăi în feciorie, asceza lămuritoare pentru corp ( cam severă), postul , rugăciunea, metaniile , liniştea şi acceptarea modului de a se rezolva toate problemele în acest sistem ( închis !) . „ Orice faptă care se petrece în mănăstirile audienilor este frumoasă“ - accentul cade pe „faptă“ , ideea ereziei lui Arius este trecută în tăcere. Faptul că aceşti călugări veneau din Orientul Mijlociu – locul unde a încolţit acest fel de viaţă şi , mai ales, principiile călăuzitoare ale vieţii de zi cu zi ( realitatea imediată) şi a celei duhovniceşti coincid în procent mare cu ale Sfinţilor Călugări Întemeietori ai monahismului – l-au determinat pe Sfăntul Epifanie ( şi nu numai pe el ) să manifeste o îngăduinţă aproape ocrotitoare fgată de audieni. Asprimea vieţii lor pustniceşti se apropia într-un fel de aceea a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. – la Sinodul I ecumenic , Niceea , 325 s-a stabilit ca ziua serbării Paştelui să coincidă cu „dies natalis“ a împăratului Constantin cel Mare ( 27 februarie) ; audienii nu recunosc această dată, mai mult, ridică , pe lângă fapta de împotrivire, cuvânt de critică faţă de sinodali învinuindu-i de linguşeală faţă de împărat, cel care , de fapt convocase sinodul. Din porunca împăratului Constantiu ( 337 – 361) Audius este exilat în părţile Sciţiei Minor şi urmat de adepţii săi trece şi în stânga Dunării. Contemporani cu audienii au fost arianii; arianismul era în favorul curţii imperiale ( acum după ce Constantin cel Mare a murit, fiul sau Constantinus a simpatizat cu arianismul) dar audienii nu au îmbrăţişat această erezie.

de Grigore Rotaru Delacamboru