149. Rădăcina de ţâţână
„Scârţâie ţâţâna porţii“ – numai dacă la locul unde se freacă lemn pe lemn nu a mai fost aplicată unsoare de mult. Străveche este ţâţâna ce are „baba“ din piatră şi nu din lemn. Stâlpul - cotor ( cel care se roteşte în el însuşi ) are locaş o semisferă făcută din piatră cu motoraşul de aţă, iar elementul ce roade este nisipul mare, ori de prund de la apa Buzăului , ori de la Gropi. Acest locaş-ţâţână nu era făcut în oricare fel de piatră: granitul are duritatea prea mare, iar piatra rupestrelor are duritatea prea mică, deci ar trebui ceva intermediar. Cine găsea piatra cea bună şi destul de mare – era un norocos, prin faptul că fiind destul de grea asigura stabilitate întregului „edificiu“ şi nu mai era nevoie de al doilea locaş, încât într-o piatră mare a rupestrelor să fie încastră o piatră-ţâţână. A fost lansată şi ideea că cei vechi foloseau un fel de „ciment“ , o combinaţie destul de ciudată care unea elementele şi se obţinea un conglomerat uniform asemănător în stabilitate pietrei. În poza de aici este expusă piatra mică , ce conţine locaşul; după forma ei se făcea incizie intr-o piatră mult mai mare şi care era complet ascunsă în pământ – era rădăcina ţâţânii. O poartă cu balamale ( de fier !) nu prea scârţâie, ci scoate un zgomot de eroziune metal în metal. Ar trebui despărţite ca sens acestre cuvinte ( apropierea este făcută numai în definiţie, în teren balamaua nu este ţâtână ). Dacă foloseşti numai balamale nu prea mai poţi fi scos din ţâţâni.
„ Mă scoţi din balamale “ – nu are corespondenţă în realitate.
de Grigore Rotaru Delacamboru
Un comentariu:
Piatra din fotografie este din < colectia > Varbilau ? Frumoasa coincidenta !
Trimiteți un comentariu