161. Despre felul cum oboseau lemnul cei din vechime folosind olanele şi focul

Olane de apă - Brusturiş ; autor photo : C.C.I.

Până să înţeleg de ce ţine bunica olanul cel mare în ladă, înconjurat de bumbac şi înfăşat în pânză , trecerea timpului a făcut să nu mai fie bunica , dar a dispărut şi olanul. Când eram copil „înmuiatul lemnului pentru cercuri “ se făcea deja în ţeavă de fier făcută dintr-un singur segment şi cu trei răsuflători; atât se mai folosea ca gest din vechime: la capătul pe unde se introducea firul de lemn de mesteacăn – se aplica dop de clisă roşie.Apa fiartă se introducea prin una din gurile de răsuflare şi se clocotea timp de o oră; sub ţeavă se făcea foc în mai multe puncte. Când era scos lemnul – se ridica ţeava cu o pârghie la capătul ce avea dopul de clisă. Foarte repede , cu mănuşi în mâini şi cu ajutorul unui cleşte de lemn , o bară de lemn cu crestătură, făceau din această jumătate de lemn fiert – un arc de cerc, mai mult decât un semicerc ( care era legat să răcească în această încordare ), apoi introduceau cealltă jumătate la fiert. Cleştele de lemn avea formă de talpă de sanie şi în curba acestei bare de lemn se găsea crestătura: acolo era aşezt firul de lemn pentru a fi curbat prin forţă de pârghie şi să devină cerc. Pentru că aveam obligaţia să întreţin cele patru puncte de foc, fără să vreau auzeam toată discuţia: cu olanele te chinuiai mai mult, pentru că foloseai 8 – 10 olane, pentru fiecare avei două puncte de sprijin şi sub fiecare o gură de foc. Aveai şi încheieturile moş în babă unde se folosea clisa , iar în aceea zonă să nu bată flacăra. Când timpul de fierbere s-a scurs se recupera apa fiartă pe la unul din capete fiind refolosită. Olanul avea spre 60 cm lungime şi 14 -16 cm în diametru,forma de trunchi de con cu diferenţa de mărime dintre baze nu tocmai mare, iar la jumătate, în T-eu, răsuflătoarea – un tub scurt dar la fel de gros. Răsuflătoarea era şi locul – tampon pentru apă când aceasta îşi mărea volumul pe timpul fierberii şi da peste. Un astfel de obiect ( olanul ) era făcut cu mâna ( nu cu roata ) prin inele de clisă adăugate pe un miez de lemn care avea această formă uşor trunchi-conică. Înainte de a fi adăugate inelele , miezul de lemn era dat cu grunjineală – un amestec de tip lutuială cu nisip şi pământ cu oxizi de fier şi seu de oaie în compoziţie; inelele erau împiedicate să adere la miezul de lemn. După uscare , olanul erau scos de pe acest calapod şi trecut printr-o baie tot de argilă ( aceiaşi compoziţie ca a lui) dar mult mai moale , de consistenţa smântânii … era botezat ( zâmbeau făuritorii şi îi dădeau în râs câte un nume fistichiu … fie porecla unuia din sat – vezi- Doamne, olanul avea onoarea de a fi asemuit cu respectiva persoană ! ) …legăturile dintre inele căpătau forţă; olanul era aşezat din nou pentru uscare , pe verticală, fără a se mai folosi miezul de lemn. După a doua uscare era ars. Când asamblam „coloana“ ( coloană de olane la orizontală ?!) mă ajuta vreun coleg de şcolă de prin vecini: – Pe cine punem în vârf ? – Pe Jumară ! – Al doilea ? – Maţ Gros ! … – Al şaselea ? – Pe Jarcău ! …. fiecare olan avea un astfel de nume şi le deosebeam după formă sau unele semne căpătate odată „ la clisă “ şi a doua oară la „ copt“. O tocitoare cu capacitatea de 2000 litri primea şi 12 cercuri de lemn: capetele cercului formau o împletitură – unul pe sub celălalt de câteva ori – erau petrecute, preveştite … ( cuvinte folosite cu acest sens în zonă). În anii 1955, 1965 încă se mai confecţionau cercuri de lemn şi nu neapărat pentru a se păstra tradiţia … cercul de fier era păstrat pentru butoaie. Cleştele de lemn – o unealtă simplă – era făcut din ulm: buzele crestăturii să nu sară în aşchii; era numit Călcător sau Călăul – lemnul care schingiuea lemn, forma circulară amintind de trasul pe roată - probabil.

Dicţionar camborean

Zărzănios … nu a fost găsit în DEX; în zonă , despre un copil care face prostioare …permise !

Din DEX …. Zârzanie = zâzanie = intrigă

de Grigore Rotaru Delacamboru