marți, 25 ianuarie 2011

164. Ulucul de piatră

Ulucul de piatră





Ulucul din imagine este fix; aici se adăpau animalele folosite de sfinţii călugări sau animalele păstorilor aflaţi în trecere. Poate fi considerat un sistem simplu, dar ingenios de a capta apa de ploaie.Şanţul de supraplin se află pe buza liberă a ulucului – prin faptul că există te îndeamnă să descoperi ce rost a avut. Acest şanţ este incizat până spre fundul ulucului. Prima bănuială: dacă ulucul găzduia apă, atunci pe timp de iarnă trebuia să rămână gol, iar şanţul de supraplin executa golirea – apa îngeţată pe timpul nopţii … Şanţul de pe buza dinspre minimasiv este colector : apa de ploaie , apa de rouă a nopţii … ajungeau în uluc. Ulucul de piatră mobil era făcut aici lângă stâncă şi transportat în căruţă cu drugi şi fân – la beneficiar. Se ocupa de acestea echipa care făcea tuburile , colacele , sţâlpii de hotar, treptele şi stâlpii de întâmpinare pentru case, biserici, clopotniţe, etc. Rămân în stadiul de enigme acele uluce total fixe incizate în locuri total inaccesibile oricărui animal , fără şanţ de colectare , dar prevăzute cu şanţ de supraplin: la Aluniş – partea de nord - vest al Zidului Uriaşilor, la Piatra Rotării, aici la Nucu – în opoziţie cu minimasivul Dionisie, la Cetăţeni , la Şinca Veche. Este lansată ideea că ar fi jgheaburi de colectare ( pe timp liniştit) a sângeleui de ritual; alt element de susţinere decât memoria colectivă – nu-i. Sângele ar fi fost înmulţit cu apă în timpul ritualului şi coborât prin şanţul de supraplin, apoi prin jgheburi temporare către cea mai apropiată apă curgătoare – prinos pentru belşugul unei perioade de timp. Animalul de sacrificiu era dus pe platou, deasupra căuşului, sau existau pe platou cavităţi semisferice ; sîngele rămânea în acele cavităţi până când erau parcurse fazele ritualului , mai ales incantaţii şi fumigaţii. La şfârşit sângele era înmulţit cu apă din firul curgător din apropiere . Atunci gropile colectoare formau un senin şi prin şanţul de supraplin dăltuit în aceiaşi stâncă lichidul cobora spre apa curgătoare – mesajul era determinat să umble; dacă stânca era lângă apa curgătoare trecerea se făcea direct, dacă stânca era mai departe , atunci sângele de scarificiu ajungea în apa curgătoare prin jgheaburi de lemn sau de piatră aşezate în cascadă. Cel mai simplu jgheab ( ciuciur ): mai mulţi ani era urmărită o ramură tânără de salcie ( ma rar: trunchiul tânăr al unui tei), în fiecare primăvară era curăţită de rămurele - copiii ; când ajungea la lungimea de 5-6 metri ( după 4 ani ) – tot primăvara – când urca mâzga , ramura era tăiată şi pe firul ei se făceau două incizii diametral opuse şi paralele … prin decojire rezultau două piese. Succesul operaţiei consta în curăţirea la timp a copiilor, pe timp de un an tăietura de înlăturare se cicatriza şi viitorul ciuciur nu avea găuri. Acest utilaj a funcţionat mult timp chiar în secolul trecut , prin ţarini , la vreo bâlcă … apa devenea folositoare sub o oarecare igienă; de regulă – apa din ciuciur cădea în vreun uluc de lemn sau de piatră. Acesta era un mod rapid şi economic de a folosi apa vreunui loc – ziditul unei fântâni în ţarină era deja un lucru serios. Străsihaştrii , mai apoi sihaştrii, aveau grijă ca fiecare ochi de apă bună să aibă amjenajate ciuciurul şi ulucul; păstorii transhumanţi solicitau aceasta şi … nu rămâneau datori. Păstorii pelasgi considerau apa element sacru, practicau scrificiul animalier, aveau în tarhart cele patru sferturi ale platoului mic; urmaşii lor, de pe vremea dacilor – au trăit în această formulă de înţelegere cu străsihaştrii ; apariţia în zonă a călugărilor creştini a făcut ca imaginea sângelui înmulţit cu apă să dispară. Mai mult, când cei doi mioritici săvârşesc năprasnicul omor, spre a-şi răscumpăra o parte din vină – sunt îndemnaţi să intre în burta de piatră a muntelui cioplind – incinta să rămână de închinăciune. Balada nu mai cuprinde această parte a răscumpărării, însă cei din partea locului ştiu acestea: pe sub nouri se frământă o durere şi frunza paltinilor şi a plopilor se mişcă fără hodină.


De Grigore Rotaru Delacamboru





Autor photos : C. R. B.

3 comentarii:

muzeul virtual al apei ploiesti spunea...

Va rog sa-mi permiteti sa ma refer la postarea dv. "Ulucul de piatra" cand voi vorbi despre apele curgatoare, izvoarele, balcile si fantanile Ploiestilor. Urmaresc acest blog de cand ati publicat articolul despre "Crucea Manafului", deci mai bine de 1 an de zile. Spre rusinea mea nici acum nu am ajuns acolo...Daca imi puteti indica mai precis cum pot ajunge, v-as fi recunoscator ! Cunosc obiceiul de a muta crucile de piatra ce aveau un anume rost, chiar din zona in care locuiesc: in Valea Calugareasca, in Moara Noua (fost Balaceanu) si chiar in Ploiesti unde au disparut pur si simplu, chiar dupa revolutie...
Ioan Donca

GRIGORE ROTARU spunea...

Raspund dupa orele i7...

GRIGORE ROTARU spunea...

Puteţi folosi oricând şi oricare dintre materiale … trebuie specificată sursa ! Toate materialele postate pe cele trei bloguri ale mele sunt originale , creaţii ale subsemnatului . Hotărârea iniţială ( a mea către mine însumi ) a fost că nu transvazez materiale …. Asta nu înseamnă că nu citesc , sau că nu fac vizite. Spun direct : nu pot să vă asigur de reciprocitate. Pentru intenţiile dumneavoastră …. mulţumim. „ Despre mutatul crucilor“ – un ditamai subiectul … un obiectiv precum Crucea Manafului nu poate fi mutat … aşa a fost să fie înnobilat locul acela prin ridicarea respectivului monument … vechimea a făcut statornicie unor energii subtile care vor fi deranjate prin mutare … pietrele de hotar, stâlpii de hotar şi crucile de hotar erau înfipte în pământ după un întreg ritual şi odată cu teica era îngropat blestemul nestrămutării, toţi participanţii îl rosteau în cor - sacadat, rece şi înfiorat.
Peste înfiorare nu se trece oricum !
Să fie numai bine !