164. Ulucul de piatră

Ulucul de piatră

Ulucul din imagine este fix; aici se adăpau animalele folosite de sfinţii călugări sau animalele păstorilor aflaţi în trecere. Poate fi considerat un sistem simplu, dar ingenios de a capta apa de ploaie.Şanţul de supraplin se află pe buza liberă a ulucului – prin faptul că există te îndeamnă să descoperi ce rost a avut. Acest şanţ este incizat până spre fundul ulucului. Prima bănuială: dacă ulucul găzduia apă, atunci pe timp de iarnă trebuia să rămână gol, iar şanţul de supraplin executa golirea – apa îngeţată pe timpul nopţii … Şanţul de pe buza dinspre minimasiv este „colector“ : apa de ploaie , apa de rouă a nopţii … ajungeau în uluc. Ulucul de piatră mobil era făcut aici lângă stâncă şi transportat în căruţă cu drugi şi fân – la beneficiar. Se ocupa de acestea echipa care făcea tuburile , colacele , sţâlpii de hotar, treptele şi stâlpii de întâmpinare pentru case, biserici, clopotniţe, etc. Rămân în stadiul de enigme acele uluce „ total fixe“ incizate în locuri total inaccesibile oricărui animal , fără şanţ de colectare , dar prevăzute cu şanţ de supraplin: la Aluniş – partea de nord - vest al Zidului Uriaşilor, la Piatra Rotării, aici la Nucu – în opoziţie cu minimasivul Dionisie, la Cetăţeni , la Şinca Veche. Este lansată ideea că ar fi jgheaburi de colectare ( pe timp liniştit) a sângeleui de ritual; alt element de susţinere decât memoria colectivă – nu-i. Sângele ar fi fost „înmulţit“ cu apă în timpul ritualului şi coborât prin şanţul de supraplin, apoi prin jgheburi temporare către cea mai apropiată apă curgătoare – prinos pentru belşugul unei perioade de timp. Animalul de sacrificiu era dus pe platou, deasupra căuşului, sau existau pe platou cavităţi semisferice ; sîngele rămânea în acele cavităţi până când erau parcurse fazele ritualului , mai ales incantaţii şi fumigaţii. La şfârşit sângele era înmulţit cu apă din firul curgător din apropiere . Atunci gropile colectoare formau un senin şi prin şanţul de supraplin dăltuit în aceiaşi stâncă lichidul cobora spre apa curgătoare – mesajul era determinat să umble; dacă stânca era „ lângă“ apa curgătoare trecerea se făcea direct, dacă stânca era mai departe , atunci sângele de scarificiu ajungea în apa curgătoare prin jgheaburi de lemn sau de piatră aşezate în cascadă. Cel mai simplu jgheab ( ciuciur ): mai mulţi ani era urmărită o ramură tânără de salcie ( ma rar: trunchiul tânăr al unui tei), în fiecare primăvară era curăţită de rămurele - „copiii“ ; când ajungea la lungimea de 5-6 metri ( după 4 ani ) – tot primăvara – când urca mâzga , ramura era tăiată şi pe firul ei se făceau două incizii diametral opuse şi paralele … prin decojire rezultau două piese. Succesul operaţiei consta în curăţirea la timp a copiilor, pe timp de un an tăietura de înlăturare se cicatriza şi viitorul ciuciur nu avea găuri. Acest utilaj a funcţionat mult timp chiar în secolul trecut , prin ţarini , la vreo bâlcă … apa devenea folositoare sub o oarecare igienă; de regulă – apa din ciuciur cădea în vreun uluc de lemn sau de piatră. Acesta era un mod rapid şi economic de a folosi apa vreunui loc – ziditul unei fântâni în ţarină era deja un lucru serios. Străsihaştrii , mai apoi sihaştrii, aveau grijă ca fiecare ochi de apă bună să aibă amjenajate ciuciurul şi ulucul; păstorii transhumanţi solicitau aceasta şi … nu rămâneau datori. Păstorii pelasgi considerau apa element sacru, practicau scrificiul animalier, aveau în tarhart cele patru sferturi ale platoului mic; urmaşii lor, de pe vremea dacilor – au trăit în această formulă de înţelegere cu străsihaştrii ; apariţia în zonă a călugărilor creştini a făcut ca imaginea sângelui înmulţit cu apă să dispară. Mai mult, când cei doi mioritici săvârşesc năprasnicul omor, spre a-şi răscumpăra o parte din vină – sunt îndemnaţi să intre în burta de piatră a muntelui cioplind – incinta să rămână de închinăciune. Balada nu mai cuprinde această parte a răscumpărării, însă cei din partea locului ştiu acestea: pe sub nouri se frământă o durere şi frunza paltinilor şi a plopilor se mişcă fără hodină.

De Grigore Rotaru Delacamboru

Autor photos : C. R. B.