62. Balca cea noua

Se ştia ca la Poalele Goşei, in Seciu, spre Gura Şanţului, de la cei de dinainte, ca acolo a fost Bâlca ( veche ). Cât a existat satul Seciu oamenii s-au folosit de această sursă de apă ( veche de când lumea !). Satul a dispărut, locul cu apă s-a prăbuşit, a crescut iarba de mlaştină şi numai câte un bătrân mai zicea: „aici a fost fântâniţa de bea apă un sat întreg, apa curgea in tub de piatră, venea pe olane“; si atât!). Când s-a hotărât Nea Zăican sa adâncească locul unde zemuia apa - a fost mai încoace, acum vreo cincizeci de ani. Pe noi,„ăi mici“, ne-a cuprins bucuria: „îl avem la mană,diseară o sa ne cânte“. Ne mai aducem aminte că în timp ce lucra în clisă, în loc de cioareci avea un fel de salopetă, nişte cârpe cusute, cu picioarele gole şi scotea câte un olan din străfundul noroiului si-l aducea pe braţe ca pe un miel abia fătat, lângă noi, pe iarbă şi zicea: „încă un peşte !“,„să lucraţi cu grijă ca nu are coajă!“, adică asemăna olanul cu oul crud şi înţelegeam şi noi ca se referea la valoarea lui. Astea s-au întâmplat vara, cunoşteam literele şi unele desene simple; semnele de pe olane vorbeau despre alte vremuri, pe limba lor: nu am fi putut grăi în acel alfabet! Despre olane am zis: „al lui Jumară“, „Cîrligelul“,„Jarcău“ ,„Cilindru suleget“, „Butoi borţos“, „Ciurciupală“, „Maţ beteag“ - adică nu se asemăna unul cu altul, nu au fost făcute in serie. Le spălam folosindu-ne şi de nişte măturici din paie, dar noi nu ziceam că le spălăm, ci le potriveam acele nume - după arătarea lor - întru^, botez. Am auzit că au fost duse la Muzeu ( al chihlimbarului nu exista atunci). Aşa prin timp mai apărea câte o legendă: „Pană sa plece dintre noi , Nea Zăican ar fi zis că i s-a spus că pe unul din olane era scris drumul de la Bâlcă până la un lac, und…“. Astfel de ziceri sunt de neluat în seamă - dacă sunt puţine; dacă sunt multe şi vin din diferite direcţii care îndeamnă la aceiaşi concluzie - te pun pe gânduri .

Seara „a făcut plângere“; ori adăuga de la el , ori ştia nişte variante şi ne prezenta câte ceva: „Pe zăpodii linse / De drumuri întinse…, …Au tot dondănit / Si s-au sfătuit… , Încă de la şes / Ei s-au înţeles …Ori îţi face rău / Apa de pârău ? / Nu mai este bună / Apa de fântană ? / Nu mai e adâncă Apa de la Bâlcă ? … Mioriţa mea / Nu te întrista / Nu mai lacrima / Nu mai suspina / Inima mi-e grea / Să te văd aşa.)“

„Apa-i răcoroasă, / Iarba e pletoasa, / Nu-i nici o fântână / Fără apă bună / Şi lucesc în soare / Bulgării de sare. / Nu-mi e a manca / Nici apă a bea / Nici sare a linge / Obida mă-nvinge“.

Frânturi de astfel de versuri am găsit prin diferitele variante - nu aceasta-i treaba: ne impresiona faptul că ştia atâtea vorbe „pe de rost“ , scotea din caval mereu alte sunete despre acelaşi eveniment şi muzica aceea combinată cu vorbele lui potolea ascultătorul - mare sau mic - până la încremenire,se întrista şi iarba şi ne despărţeam unii de alţii fără salut, fie că nu ar mai fi fost nimic de zis, fie că nimeni nu mai era în stare să zică ceva. Nea Zaican a lăsat in urmă „plângerea“ cavalului de paltin şi, acel sunet, ce nu poate fi descris, umblă din munte în munte ca ecou ce nu se înmoaie şi povesteşte în multe feluri despre o durere fără sfârşit. Nea Zăican nu bocea - ca tremura o incordare in tarii - plângea!

Sa fie bine !