Ne întrebăm şi acum , tot nedumeriţi, cum devenea momentul acela atât de fermecat de intra în vibraţia tânguirii fiecare celulă vie!? Să cânţi plângând – o misterioasă realitate ! Nu impresiona faţa lui ridicată spre cer şi umezită cu lacrimi , ( asta povesteau ciobanii cei tineri când el le asculta poveştile din zările de dincolo) pentru că noi - „ăi mici“ - nu aveam curajul să-l privim în acele momente. La sfârşit îl auzeam: „ adu, nişte apă caldă şi un ştergar , flăcăule !“ Noi plecam spre locuinţele noastre muţi şi abia ţinându-ne pe picioare.
„Iar aţi fost pe capul omului !“ auzeai o voce de mamă dojenind blând în răcoarea jilavă a amurgului. Doar atât, pentru că şi dumneaei, de la o oarecare depărtare, a ascultat , a câta oară, sunetul acela, şi totuşi altul, de fiecare dată altul, spunând brazilor, şi munţilor, şi apelor aceiaşi poveste despre care gândeam că nu are sfârşit. „Pe zăpodii linse / De drumuri întinse“. Să fie bine !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu