vineri, 12 martie 2010

146. Propoziţii simple sau mai puţin simple despre creştinism, monahism, formarea poporului român şi a limbii române ( 2 )

Nu tulbura sufletul unui dac – se va isca o vâlvătaie imensă !

( Traducerea aproximativa a unei inscripţii ! )

La Bisericuta lui Iosif


1) Din Creanga de Aur de Mihail Sadoveanu:

Acest mag, în epoca regilor daci, practica, după o rânduială antică de la Memfis, grafia sacră a cunoştinţelor spirituale . Hieroglifele,cum ştiţi , cuprindeau un principiu de înţelegere universală a noţiunilor, înfrăţind pe iniţiaţi într-o limbă mută. Alfabetul dumneavoastră de astăzi, ca şi limba vulgară, stă mai mult în slujba instinctelor. La întrebările mele, am primit răspunsuri ce mă îndrumau la o pătrundere de care omenirea de astăzi s-a depărtat; căci progresul necontenit al inteligenţei şi raţionamentului a sleit acele aptitudini care legau pe om mai strâns de stihii. Presimţiri , instinct şi ceea ce numiţi dumneavoastră astăzi subconştient – le-am avut şi noi cândva, ca şi rudele noastre animalele, într-o formă potenţiată ; magia şi fenomenele de telepatie erau în veacurile acelea practici curente. Cunoaşterile acelea subtile şi directe trebuie redobândite pe calea ştiinţei experimentale.“

2) Viaţa călugărilor lui Zamolxe avea o formă ascetică, mai dură, în unele privinţe, decât a monahilor creştini. Cele două forme de monahism au facilitat răpândirea creştinismului: sihaştri cei vechi cunoşteau tot rostul locului, iar gândirea strămoşilor noştri curgea în şuvoiul religiei vechi, ramuri ale gândului filozofic pe bază de speculaţii încă nu apăruseră.Instruirea se făcea în două trepte: de la cel ce ştia către cel ce trebuia să primească, divinitatea era percepută direct, gândirea nefiind obosită cu silogisme. Regulile monahilor noi nu erau rele, nici multe , nici complicate şi , mai cu seamă, pentru ceea ce erau trimişi să clădească au găsit temelie pusă. Acesta a fost cel dintâi motiv de neîmpotrivire. Există regula: monahismul a apărut numai în acele locuri unde , mai întâi , creştinismul s-a fixat prin rădăcini trainice; în cazul creştinării geto-dacilor este necesar ca această regulă să suporte un mic amendament: odată ce a sosit pe aceste plaiuri – creştinismul a găsit o formă de monahism vechi, ascetic, bine înfiinţat şi compatibil; această formă străveche de monahism a fost primul ajutor întru, răspândirea creştinismului. Călugării dacilor erau trimişi în lume de Marele Preot , iar Marele Preot reprezenta puterea alături de rege; respectul de care se bucurau avea multiple susţineri: reala curăţenie a vieţii lor, se ştia că au rol în a răspândi politica puterii şi faptul că erau păstrătorii tezaurului paralel; erau intangibili. Forma de răspândire a creştinismului a fost una de toleranţă: nu poţi înlocui ceva ce există de câteva mii de ani în câteva decenii. Este exact ce a proclamat Iisus: Nu am venit să stric,ci sa împlinesc ; fiecare dintre apostoli a aplicat această axiomă pentru locul hărăzit întru, schimbare. Există dovezi indubitabile că în Sciţia Minor creştinismul s-a răspândit sub nuanţă apostolică : apostolul Andrei şi primii creştini care au ajuns aici au intrat în contact cu formele de manifestare ale religiei vechi şi implicit au căutat a intra în contact cu persoanele cele mai în măsură a devoala principiile de fundament : preoţii şi călugării dacilor. Afirmaţia că monahismul a apărut pe teritoriul de azi al României abia în secolul al XIV - lea poate fi demontată în prezent prin dovezi clare – în primul rând (cele mai puternice !) arheologice, apoi dovezile scrise ale momentelor istorice respective.

După retragerea în pustie a sfinţilor Antonie şi Paul Tebeul în jurul anului 250 d. Hr. – există mărturie scrisă despre primul monah (considerat în prezent !) care a ajuns pe teritoriile noastre – Astione monacho; au pătimit martiriul pentru Hristos Sf. Mc. Epictet ( presbytero ) şi Astion ( 297 – 303 ) prin decapitare.

La Bisericuta lui Iosif

Prima însemnare care aminteşte despre aşezările monahale pe teritoriile noastre este a Sf. Epifanie de Salamina din Cipru ( 315 – 403 ) : consemnează despre călugărul Audius că a fost expulzat din imperiu în Goţia (în nordul Dunării) – numele Daciei pe timpul cât goţii au trecut peste Curbura Carpaţior. Audius era originar din Mesopotamia. Semnul peştelui de la Bisericuţa lui Iosif vorbeste tot despre acele zile de demult - când creştinii care au ajuns pe aceste plaiuri - încă nu foloseau semnul crucii.

De Grigore Rotaru Delacamboru

2 comentarii:

Flipi spunea...

înscoborâtoare - aceasta ar fi semiotica ichtiosului curbat către pământ. piatra din ceriu, căznită pe locul cela, aprins în rădăcină.
vă studiez în profunzime acum, am ajuns să simt energia locului :)

Ioan spunea...

Noi nu putem reproduce o frază în limba dacilor, dar „știm” că dacii erau superiori creștinilor și mari duhovnici,teribili „străsihaștri”. Hai, nu mă faceți să râd că fac pipi în scutec.