83. Despre sare şi unele credinţe mai vechi

Riturile de iniţiere în sanctuare erau executate de persoane care practicau anumite abstinenţe; anumite reguli erau valabile şi în Egipt şi în Grecia şi prin alte locuri.
Zamolxis este primul în Dacia care a cerut ca sacrificiul adus zeilor să nu mai fie cu vărsare de sânge, altarul să rămână nepătat. De dragul zisului aceste reguli erau aplicate imediat, însă pe ascuns ceea ce a funcţionat atâta vreme ...
Fapta de sacrificiu convenită prin „hotărâre locală“ a funcţionat multă vreme: cei trei din Mioriţa împlinesc un ritual, o înţelegere a lor, altfel cel mai mic pe cât era de frumos şi de tânăr era şi cel mai puternic şi s-ar fi luptat cu ceilalţi doi, dar a funcţionat „ asta e!“.
A funcţionat până pe la jumătatea secolului trecut convingerea: „pentru ca nouă dintre noi să aibă noroc la oi , al zecelea trebuie să plece“. Meşterul Manole şi-a protejat echipa şi a zidit femeia. Pe timpul de până în Hristos, mai ales că se practica incineraţia, cenuşa celui de-al zecelea era dizolvată în apa de băut a oilor.
În vremurile şi mai vechi decât acestea, picătura de sânge a Marelui Preot înnobila toate apele din toate locurile şi din acel moment al sacrificiului , ogorul trebuia stropit cu apa cea nouă şi plină de puteri.
Nouă ni se pare greu ca acestea să fie scrise, tot atât de greu să afli despre ele şi chiar inadmisibile, dar acum mai bine de 2000 de ani lumina cădea sub un alt unghi, convingerile erau altele.
Acum 40 de ani , pe aceste meleaguri existau oameni care nu negau creştinismul dar trăiau după legea veche ( în secret !). Despre această lege veche, despre modul cum se trăia în ea ne oferă ceva informaţii Dimitrie Cantemir şi multe sugestii poeticeşti ( si nu numai !) Sadoveanu.
Pe cât era posibil prin geografia locului, templul celor vechi se înfiinţa „pe vârf“, pe ridicătură, apropierea de zeu trebuia să fie şi concretă.
Apoi funcţiona convingerea că aerul lipit de pământ este viciat şi din această cauză suntem muritori , cu cât ne înălţăm aerul devine curat, zeii sunt nemuritori pentru că respiră aerul pur al celor mai de sus tării.
Autoizolarea în grotele din munţi a străsihaştrilor a stat mai mult sub semnul abţinerii: ispita cucereşte dacă face cu ochiul. Nici recluziunea totală nu ar fi avut rost: la momente deosebite coborau din grote şi urcau în sanctuare. Obiceiul zilelor noastre de a întâmpina oaspeţii cu pâine şi sare este preluat: pe un postament, în templu se aşeza un vas cu sare ( lichidă – saramură). Sarea era produsul ţinut la mare cinste pentru că s-a născut din tot ce poate fi mai curat soarele şi marea. Sarea i-a unit în îngăduinţă pe străsihaştrii cu ciobanii transhumanţei. Pentru animale erau preferaţi bolovanii de sare ( uşor de transportat, pentru oameni mai puţin de folosit din cauza impurităţilor), pentru oameni - saramura.
Este greu de acceptat că propoziţia următoare este un adevăr: există în prezent în zonă oameni care folosesc numai saramura: pentru consumul zilnic, pentru murături, pentru conserve. Au şi motiv: „ gustul bun ca saramura de la Murătoare sau cea de la Bâlcă de lângă Măţara nu-l dă nici un sortiment de sare solidă !“ Aduc,cel puţin o dată pe an,de la 5km saramură.
Legenda zice că din ochiul cu saramură, de unde se lua pentru sanctuar nimeni nu mai lua pentru treburile pământeşti şi era lăsată să curgă în apă umblătoare. Şi tot din legendă aflăm că în chilia unde au cioplit zăcătoarea pentru miere se afla , tot cioplit în piatră, un vas pentru saramură, dar nu avea formă paralelipipedică, ci arăta ca un ou şi avea dop de piatră şi nu clapă cu ţâţâni. Când o să fie descoperită această chilie, ori un pic de miere din zăcătoare , ori nişte praf de sare rămas din saramură, ar fi de mare valoare, ar certifica legenda drept realitate.
Să fie bine !