95. Un clopot de miere ( 4 )

Până a se răspândi stupul sistematic, cei mai îndemânatici în a confecţiona uleie – erau rudarii. Fie că trăiau într-un cătun – capăt de sat, fie că aveau bordeiele în inimă de pădure – rudarii au existat.
Uleiul cu clopot nu a funcţionat prea mult: în cilindrul mare era introdus al doilea cilindru mai mic ( ¼ din cel mare) în aşa fel ca pereţii clopotului să gliseze în interiorul ştiubeiului. Au apărut inconveniente: cei doi cilindrii nu glisau prea uşor şi în golurile ivite albinele construiau cu ceară şi propolis încât scoaterea clopotului în afară devenea o faptă migăloasă. La acest model fagurii erau retezaţi cu sabia de lemn şi nu cu ajutorul cuţitului în unghi drept. „Ştiubeiul cu clopot“ a făcut pasul către ştiubeiul cu etaj: după ce era confecţionat – corpul cilindric secţionat transversal şi rezultau două piese: „casa“ şi „ clopotul“ - etajul. Avantajul folosirii „clopotului “ este evident. Totuşi, un neajuns: erau înnoiţi aceiaşi faguri – cei de strânsură şi după câţiva ani trebuia curăţat şi corpul principal.
„Buduroiul cu doi tuturuşi“ este ultimul fel de adăpost de până în cutia paralelipipedică: cilindrul era secţionat transversal pe la jumătatea lui. Cei doi „tuturuşi“ alternau în poziţii: parter - etaj şi invers; buretele de fagure era înnoit alternativ.
Dacă legenda cu Zăcătoarea de piatră ( pentru miere – se vehiculează capacitatea de 2 tone – din calcule de echivalenţă aproximative) are adevăr cât o picătură – ne putem forma o idee de mulţimea familiilor de albine. Aşa de multă miere depăşea nevoile consumului local. Produsele schimbate în sistem troc au fost: lemnul, mierea, sarea si produsele oieritului.
Străsihaştrii creşteau albine şi pentru nevoile stăpânirii; dacă trei albine înţeapă un cal – animalul moare. Se pare că au fost câştigate unele lupte prin metode mai puţin obişnuite: au fost întărâtate nişte buduroaie .
Chilia ce are în interior ( tot cioplită în piatră) zăcătoarea de miere nu a fost descoperită !
Să fie bine !