96. Coşniţa - clopot şi stopăii ( 5 )

Un prieten din copilărie mă atenţionează să nu las fără descriere forma hibridă: buduroi - coşniţă. Deci exista un model unde coşniţa înlocuia la etaj clopotul, reprezenta şi acoperişul ( cu streaşină).
Coşniţa era confecţionată din nuiele de răchită sau de alun; stâlpişorii se legau cu un capăt de un cerc de lemn ( mare cât gura unei căni – acest orificiu, la nevoie devenea orificiu pentru „hornul de hrănire“) şi cu celălalt capăt de un alt cerc de lemn cu raza mai mare decât raza cercului buduroiului – ca să fie asigurată streaşina.


Pentru cercuri era folosit lemnul de mesteacăn sau nuiaua de ulm. ( În zonă – vasele care primeau recolta de prune – tocitorile – aveau cercuri de lemn.) lemnul era uscat câteva săptămâni de la tăiere, apoi opărit sau trecut prin flacără şi călcat. „Cleştele de călcat“ era o unealtă tot din lemn cu două braţe şi ajuta la a fi făcută curbura cercului. Lemnul pentru cercul de coşniţă era numai „muncit“ cu acest cleşte, nuiaua ce trebuia să devină cerc nu mai era despicată, stâlpişorii se fixau în cercuri prin încastrare ( sistemul babă - moş). Existau două urdinişuri: coşniţa avea unul.
Al treilea cerc se afla în baza coşniţei şi era făcut în aşa fel ca să asigure unirea fără goluri cu buduroiul. Deci baza coşniţei avea formă de coroană circulară şi cele douăsprezece segmente - stopăii - asigurau legătură între cercuri: un capăt al stopăului era făcut să intre lejer în cerc, apoi se înfăşura strâns fiecare cerc cu fâşii uscate de coajă de tei, ca să nu crape lemnul cercului . După introducerea stopăilor în găuri ,fâşiile de tei erau udate „ ca să ţipe lemnul“ ( să strângă) şi se aplica în fiecare capăt pană de lemn în crăpătură. Baza coşniţei trebuia să fie neapărat rigidă: dacă stopăii nu ar fi corect fixaţi, atunci sub greutatea întregului cercul mic al coroanei ar ieşi din planul cercului mare. O coşniţă bună de iernat avea 20 – 25 kg greutate. După modelul acoperişului unei case (sau invers !) exista şi coşniţă cu popi.
Coroana se sprijinea pe cercul buduroiului: totul era aşa potrivit încât marginea de sus a buduroiului ( buza ) nu depăşea grosimea cercului interior al coroanei. Cercul buduroiului era făcut după metoda obezilor: prin grosimea lui trebuia să treacă de mijlocul stopăilor – spre exterior ( grija pentru a se asigura rigiditate coşniţei). Coşniţa trebuia să fie „cumpănit de mare“ : prea mică – nu ar asigura iernarea albinelor,prea mare ar fi lăsat puţină miere pentru recoltat. La Retezat coşniţa era - ferită“ – se recolta buretele din buduroi. După recoltare buduroiul nu mai era întors, se aşeza coşniţa deasupra, albinele reparau rănile în fagurii ce au rămas la parter şi se păstra această formaţie până când coşniţele ( cu miere şi albine) erau duse în adăpost pentru iernat iar buduroaiele ( goale) în camere uscate, ferite de furnici, găselniţă şi rozătoare.
Pentru zborul de curăţire, într-o zi însorită de iarnă,erau scoase numai coşniţele – împrejur se răspândeau paie , foi de porumb, cârpe ( albe) încât albinele să nu rebegească aşezându-se pe zăpadă.
Nuielele îngrădite pe stâlpişori asigurau şi corp pentru coşniţă şi acoperiş pentru întregul strup. Peste nuiele se aplica tencuială: pământ de Samaru, nisip alb, praf de oase, praf de mică şi păr de capră. În tencuiala crudă se îngropau fire de trestie; după uscare, peste această suprafaţă se fixau snopi mici de trestie.

„Hornul pentru hrănire“ se fixa , plin cu miere cristalizată, în cercul cel mic ( de sus) al coşniţei; era făcut din lemn cu un capac fix - înspre faguri şi un capac mobil - spre în afară şi era străbătut axial de un tub de lemn care se oprea în interior lângă miere. Acest hrănitor era şi un fel de aparat de măsură al situaţiei din interior: dacă în câteva zile mierea din el era folosită intens, atunci era semnalul că pe faguri exista prea puţină miere sau nu exista; vizita era scurtă şi fără a deranja echilibru termic al interiorului. Coşniţa aflându-se în adăpost , totuşi hornul era izolat termic foarte bine (cu o poştoacă ), altfel mierea din el devenea inutilă.
Acest mod de a exploata munca minunatei insecte are, pe lângă parfumul poeticesc indus de vremuirea vremii, pe segmente şi soluţii tehnice care pot genera alte idei ce ar putea fi luate în seamă de către apicultorii contemporani. De exemplu – efectul de coif asupra albinei nu prea este studiat. Să fie bine !