La Crucea Manafului soluţia asamblării grinzilor este ideală: roca din care provin grinzile este casantă şi repartiţia acţiunii forţelor este determinantă. Prin acest mod - „ etaje cu goluri“ - de a aşeza grinzile – este înlăturat pericolul acţiunii haotice a forţelor ce se nasc prin adaosul permanent de greutate. În primul rând: cepii stâlpilor şi primele grinzi aşezate asigură verticalitate ansamblului; forţa ce rezultă în locul unde este un cep produce întindere grinzilor şi nu apăsare pe mijlocul lor. La întindere această rocă rezistă oricât , la apăsare trăsneşte. Asta însemnă că în subteran există teici masive în care sunt înfipţi stâlpii, poate un cadrilater de bârne ascuns. În poza care urmează, stâlpul din dreapta - spate, la 60 cm de sol are o încastrare nepătrunsă – scopul este că acolo intră cepul unei bârne de contră – un fel de balustradă cu rol precis pentru echilibrarea forţelor – amănunt care sugerează că în subteran cineva trebuie să acţioneze invers.
Aici , ca şi la rupestre nu este folosit nici un fel de liant: această lipsă a condus către soluţii nu tocmai primitive. Meşterul - dirijor a lăsat prin opera sa pretenţia să fie aşezat alături de marii fizicieni dintotdeauna. Soluţia lui este genială; nu execuţia practică, ci ideea de a pune forţele să se anuleze între ele. E un fel de: „ nu face rău duşmanului tău; dacă tot insistă – determină-l să alerge după vânt“.
„Fundătura“ – un alt templu – ne oferă un alt fel de spectacol: acţiunea prin gravitaţie a unei cupole masive asupra complexului de susţinere, tot bloc-masiv. Aici , ca la toate grotele , măreţia meşterului creator constă în aceea că tot timpul execuţiei se află în inima creaţiei – sculptură de interior.
Pentru imaginile photo din aceasta postare semneaza: Paul R.
Să fie bine !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu