Simbolul întoarcerii în pământ capătă ambivalenţă prin asociere cu cel al încolţitului (în pământul cel bun sămânţa se desface pentru roadă bună).
Platoul cu adâncitură ( găvan) ar avea dublă utilitate: loc de sacrificiu (desemnat) pentru animale mici – piatra induce şi o anume igienă şi o mai mare înlesnire de ştergere a urmelor , după – dar şi consumarea unui ritual, iar acest vehicul viu – sângele – a fost ales sub impulsul cultului străvechi , al soarelui, lumina şi apa unite. Ulucele de piatră pentru adăpat – ale zonei – ar putea fi creaţia oricărei epoci, chiar ale secolului trecut, alături de tuburile (ghizdele) de piatră ( şi unele dintre acestea au încrustraţii ce vorbesc de o oarecare vechime), dar platoul mic, cu adâncitură , de sacrificiu ar fi posibil să fie de dinainte de geto-daci.Sunt adâncitiuri în piatră – la Aluniş, la Nucu, la Piatra Rotării, la Cetăţeni – care vorbesc aceiaşi limbă.
Pitagora (c. 580 î.Hr. - c.500 î.Hr.) se pare că nu a scris nimic, opera lui este cunoscută prin Aristotel. Dacă Zamolxis i-a fost discipol , atunci a preluat această interdicţie şi a ajuns cu ea în Dacia ? Instruia Zamolxis preoţii dacilor numai pe bază de percepte orale ? Dacă răspunsul ar fi aproximativ,atunci îndemnul făcut dacilor de a folosi camere subterane pentru unele practici spirituale (că în felul acesta pot atinge nemurirea) se apropie de credibilitate.
Pitagora a fost în Egipt ( a învăţat limba – exagerare ?!), a fost la caldeeni şi la magi – ne spune Diogenes Laertios; sub formă de anecdotă ( Hermip) se spunea că şi Pitagora şi-a făcut o locuinţă subterană unde a stat pentru a primi ceva ( un flux) de esenţă divină. Nu este tocmai uşor să găseşti o cavitate naturală care să poată fi amenajată ca locuinţă; dăltuiala ei direct în burta masivului aduce avantajul că „aranjezi“ intrarea, interiorul şi orientarea după dorinţă , dar şi dezavantajul că volumul de muncă este mai mare. Nu oriunde găseşti o cavitate naturală şi nu oriunde poţi dăltui: bordeiul, ca locuinţă semisubterană, oferea siguranţa energetică ( spre deosebire de grotă ); prin poziţia lui bordeiul oferea pentru tot omul spaţiu de locuit ( este clar) şi posibilitatea de a primi unele energii pe care peştera ( total subterană !) le oferea în doză mai puternică. Retragerea temporară era un act iniţiatic: primeşti lumină în minte dacă te poţi rupe un anumit timp de realitate, să ai linişte în jur pentru a-ţi linişti interiorul. După ce Pitagora a ieşit din subterană „ cetăţenii considerau că are ceva de esenţă divină în el“.
Grotele străsihaştrilor erau în acelaşi timp: adăpost, loc izolat de izbelişti, spaţiu unde răzbăteau şi alt fel de energii decât într-o locuinţă normală; capacitatea unui străsihastu de a vindeca trebuie legată de uşurinţa mânuirii şi a altor energii decât cele comune; Zamolixis îi învăţase că legătura dintre trup şi suflet se realizează în armonie numai când aceste energii nu depăşesc starea de echilibru şi echilibru se obţine prin linişte ( interior-exterior), seninătate ( interior) şi să nu consideri că partea poate fi independentă faţă de întreg. Vindecarea prin sunet : I ) rostind anumite cuvinte „ muşchii vorbirii“ consumă o anumită parte a energiei într-un anumit fel; II ) rostind anumite cuvinte se formează o undă ( materie atât de subtilă- aproape cât gândul) ce începe a călători prin Cosmos ( atenţie: tu eşti autorul !);
III ) eliberezi anumite sunete în faţa muntelui, se formează ecoul; IV ) sunetul emis poate fi transformat de incinta în care se produce ( biserică, rupestră, cameră, etc.). Materialul clădirii ( muntele în cazul rupestrelor ) se încarcă de sunet, îl transformă în „ vibraţie“ şi trimite noul produs spre locul iniţial. Nu trebuie să fi extraordinar de sensibil ca să percepi că „muntele vibrează“. Sf. Iosif vindeca şi cu sunet. Retragerea în cealaltă lume este necesară : prin revenire ( schimbat fiind) poţi face transformări; ca să apreciezi la adevărata valoare lumina – trebuie să cunoşti întunericul. Platon transformă acestea în mit.
Legenda bisericuţei Aluniş ( creştinată !) ne spune că cei doi ciobani care au dăltuit au avut un vis … deci ispăşeau ceva ce în lăuntrul lor zăcea. Legenda de dinainte vorbeşte de cei doi mioritici care şi-au autoimpus această trudă să mai uşureze din apăsare, iar legenda de dinaintea celei vechi … Cineva priceput ar trebui să scrie un tratat despre apăsare şi o parte din necunoscutele legate : de originile noastre, de Mioriţa, de Rupestre, de vremuirea vremii – ar dispărea.
Poto : Chilie cu două ( !) compartimente - Aluniş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu