127. La Aluniş ( 2 )

Faţă de stâncă la baza minimasivului de la Aluniş

Distanţa de la Sibiciu la Aluniş este de 10 km; cei care au dăltuit rupestrele ştiau de Dealul de diatomită – de lângă Burduşoaia: legenda spune că geţii au avut o gură de mină la baza acestui minimasiv ( Afirmaţie: diatomita se cunoaşte de aproape 100 de ani !!!??). Mai mult: geţii exploatau chihlimbarul ! Apele mării în care s-a format această < cretă > la Sibiciu – scăldau şi teritoriul de la Aluniş – diferenţa de nivel este foarte mică: orizontala ce uneşte baza stâncilor de la Aluniş trece prin vârful minimasivului de diatomită de la Sibiciu. Imaginea postată la începutul acestei descrieri ar veni în sprijinul acestei idei: nişte specialişti ar oferi explicaţii precise. Piatra ( calcaroasă ) de la rupestre – Broscari – Aluniş – Nucu – Policiori – poate fi dăltuită cu uşurinţă ( însă nu atât de uşor precum diatomita ). Platoul de sacrificiu ( animalier ) cu adâncitură şi şanţ de prea-plin ar da un certificat pentru vechimea acestor vestigii – partea lor de început; la fel: stânca pe care localnicii o numesc < Masa > - un platou plan cu şapte urme pentru picior – dăltuite. Scaunul lui Negru ( 1? ) – vodă se află la distanţă de 2 metri; în faţa lui un platou mai mic pe faţa căruia
( sub intemperii şi sub paşii celor ce ajung pe acolo ) sunt semnele
( litere !!!??? – o hartă) din postarea precedentă a acestui blog. Cercetarea arheologică trebuie să-şi spună cuvântul, cele ce urmează – ca scriitură – sunt ideile ( aproape poeticeşti !) ale subsemnatului – simplu vizitator de duminică.
La începuturi incinta Bisericuţei din Aluniş a fost adăpost folosit pe timpul transhumanţei ( cu secole înainte de Hristos): fie că acei păstori străvechi au transformat o nişă naturală, fie că au săpat direct în munte. Aceste locuri – aflate la jumătatea drumului de transhumanţă – ofereau zile ( chiar săptămâni ) de popas şi posibilitatea de a fi ascunşi bulgării de sare: ascunzătoarea a existat înaintea firidei,înaintea chichiţei; era un loc uscat şi uşor de mascat.
Călugării dacilor ( cei cu straie albe ) au fost următorii „proprietari“, au mărit incinta şi au adăugat o chilie ( cea de la baza minimasivului de aici). Dacă se va dovedi că platoul de la baza acestui minimasiv a fost Platou de sacrificiu, atunci pe lângă străvechii călugări au participat la dăltuirea incintelor şi populaţia unei anume comunităţi: sângele animalului sacrificat – în doză aproape homeopatică – cu apa izvorului ce curge la câţiva metri – devenea vehiculul unui ritual al fertilităţii.
Influenţa goţilor asupra incintelor este greu de bănuit ( doar dacă unele litere dăltuite-n pereţi sunt şi dintre cele imaginate de Wuilfila , dar nici atunci).
Părerea lui Odobescu în această problemă este greu de combătut.
Vârful Goţilor se află ( dinspre câmpie ) până în rupestre, iar lacul Goteş ( înspre munţi ) dincolo de rupestre. Concluzia normală: goţii ştiau de rupestre !
În această parte de lume, creştinarea geto-dacilor s-a produs în prezenţa goţilor; există un paradox: regii goţilor organizau campanii de prigonire împotriva creştinilor, dar aveau creştini în rândurile lor de până să treacă Prutul spre Câmpia Română. Goţii se luptau cu morile de vânt: Calul Troian era în cetate. Populaţia locală din secolele III şi IV nu a avut nelinişti faţă de noua religie: majoritatea perceptelor creştinismului sunt în concordanţă cu religia veche, a străsihaştrilor. Întrepătrunderea între celor două religii a durat până la … Daniel Sihastru. După edictul dat de Constantin cel Mare – populaţia locală a primit dublă confirmare: noua religie seamănă şi se completează cu cea veche. Comunitatea sihaştrilor creşte: este nevoie de o incintă mai mare; grota celor doi ciobani ( legenda creştină a lăcaşului – poate cei doi mioritici) trebuie mărită: „ adâncirea“ prin dăltuire se produce în toate cele trei dimensiuni, cu un avans considerabil spre partea unde va fi altarul. Adăugarea de spaţiu - după secolele III – IV : masa din piatră, încercarea de a separa altarul de restul incintei, încercarea de a poziţiona altarul spre răsărit, crucea de piatra (neadăugată !) sunt dovezi suficiente că această parte a operei ţine de creştinism.
Extinderea bisericii Aluniş s-a făcut pe structura locuinţei rupestre: ceea ce s-a anexat are ca sprijin minimasivul grotei; s-au făcut incizii cât să intre capetele grinzilor şi s-a executat un şanţ longitudinal pe masiv, în piatră. La biserica lui Iosif din Nucu şanţul este vizibil frontal pentru că există numai grota, faţa este liberă – anexa nu mai există. Şanţul incizat de la Iosif certifică: fie că a existat bisericuţă - clădire în prelungire,ori că sfinţii călugări ( cei creştini) aveau de gând să realizeze construcţia şi din anumite cauze lucrul s-a întrerupt. În favoarea ipotezei că a existat biserică – anexă este şi poziţia actualei incinte: se află în partea de nord a minimasivului; alegerea acestei poziţii ne spune că a fost dăltuită până la apariţia creştinismului aici. Găoacea iniţială avea rolul de adăpost sau trebuia să ascundă ceva; grota lui Dionisie are poziţie de observator. Comunitatea pustnicilor a crescut pe Valea Bordeielor şi a fost necesar ca una dintre incinte să devină biserică ( pentru nevoile cultului ). Eventuale „sondaje“ în solul din faţa chiliei lui Iosif ar pune în evidenţă eventuale urme de zid de fundaţie, o lucrare de tip şantier arheologic ar fi mai greu de executat, celebrul Molid Roşu ( 900 ani !) trebuie protejat cu orice preţ. La 1871 – aşa ne spun acuarelele lui Henry Trenc – cel ce l-a însoţit pe Odobescu în pelerinaj, faţada de la Iosif arăta la fel şi exist şi bradul.
< In 1578, Doamna Neaga împroprietăreşte schitul, cu hramul "Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul", cu o moşie şi înzestrează biserica din satul Aluniş cu o uşiţa încrustată cu chihlimbar. >
Fie să fie bine !
Notă
Vă rog să mă scuzaţi pentru pisălogeală: imaginea se modifică dacă se execută clik-stânga pe ea!