116. Suliţele de sacrificiu, suliţele adorate şi bradul

Biserica de la Aluniş - imaginea de mai sus

Dintre popoarele vremurilor vechi , traco – geto – dacii nu erau singurii ce făptuiau scrificiul uman: locaşul pentru o suliţă de sacrificiu era făcut în piatră. Pentru acest act s-a vorbit de cele trei suliţe – ( probabil , pe undeva mai există dovezi materiale sau ne-a parvenit această informaţie numai pe calea scrisului). „Urme“ concludente există la Piatra Rotării şi la Cetăţeni,
( unele mici unde ar intra mânerul unei suliţe şi altele ca un vas … l-am numit vas de ardere … cu aşa grosime că ar putea primi trunchiul unui brad de 20-25 de ani) dar sunt plasate „neconvenabil“. Deci vârful bolovanului şi locul de sacrificiu sunt noţiuni incompatibile pentru că acele găuri sunt chiar pe creasta bolovanului, mai degrabă acolo era plasat ceva şi mulţimea din jurul locaţiei privea ori a sărbătoare , ori a adoraţie.
Mai mulţi prieteni, cu mult mai pricepuţi decât mine în treburile astea delicate – au tot discutat acest subiect şi o să reproduc în rezumat , pe segmente – câte ceva :
– suliţele înfipte în pământ foloseau ca „altar“ primitiv , de nevoie, înainte de război, oştenii îngenunchiau în faţa lor invocând zeul Marte pentru izbândă şi ocrotirea vieţii, deci nimic sângeros, un sacrificiu prin gând – o prosternare, act răsărit din frică şi nevoia de autosugestie, suliţa fiind un fel de idol, de fapt reprezenta zeul sau colana prin care gândulo urca către cer.
– se zice că este la fel de adevărat că în graba momentului de dinaintea luptei ce se apropia, tot ca o invocaţie erau sacrificate iscoadele prinse şi se încropea un platou „la faţa locului“ , un cerc scrijelit în pământ şi in interior suliţele; după luptă ( şi evident – victorie ) se mergea la locul ce avea o aşa destinaţie, platoul de piatră, cu mai puţină grabă şi populaţia participantă era mai pestriţă – nu numai oşteni. Era un fel de „lecţie“ dar şi act de mulţumire faţă de zeul ce a fost generos şi ocrotitor; nenorocirea cădea cel mai des asupra celor luaţi prizonieri. Zeii nu erau atenţionaţi aşa oricând, cerinţa prin sacrificiu înseamnă totuşi deranj şi exista o periodicitate.
– în intervalele dintre evenimente supreme se făcea adoraţie către zeităţi paşnice: zeiţa Bendis proteja flora şi fauna , vâna şi făcea farmece; zeiţa lunii avea ca simbol bradul ( arborele viu ca o reprezentare a lumii de dincolo – împărăţia fără sfârşit a lumii lui Zamolxe ).
– adoraţia în grup a bradului: un arbore tânăr „cerea“ un orificiu mai mic în piatră, iar un trunchi mai viguros o gaură mai mare sau era înfipt bradul în orificiul mic şi în vasul fix de alături se făceau arderi – fie ca parte a unui ritual, fie numai pentru efectul produs de limbile ce se înalţă şi pier.
Aceste urme există ( încă !) – aici a fost propusă şi o altă interpretare – nu elaborăm talente de ştiinţă bătută-n cuie, nici vorbă: este posibil ca mâine să auzim de o ipoteză ce i se poate alătura un procent mare în a fi plauzibilă.