128. La Aluniş ( 3 )

Drumul Oilor se desfăcea în trei fire de din vale de Gura Teghii: unul cobora prin Broscari-Lupoaia-Călugăriţe - Fijereşti, al doilea prin Aluniş – Strâmba (acestea două se reuneau şi urmau firul apei spre Valea Lupului), iar al treilea trecea prin Nucu – Văvălugi – pe Bălăneasa spre Baltă.
Căpeteniile stânelor se interesau în aceste locuri ( unde făceau popas) de apa dulce ( bâlca) şi de unde să facă rost de sare. Jumătate din tarhartul pe care-l duceau măgarii de transhumanţă era format fie din bulgării de sare , fie din botele cu saramură; pe timpul răgazului concentrau saramura. Dacă ai hrană,apă şi sare – stâna devine univers închis ( independent ); deschiderea se făcea de nevoie: era posibil să amenajezi o bâlcă ( apă vie ) în câteva zile, sare nu găseai pe oriunde. În riturile străvechi – sarea era vehicul sacru: provenea din foc şi din apă ( din soare şi din mare).
Când se ridica stâna o parte din sarea procurată ( bolovan) trebuia ascunsă: prima ascunzătoare din zonă este opera păstorilor din vechime, mai înainte de locuinţa subterană a lui Pitagora, de ascunzătoarea lui Zamolxis, de peştera lui Platon, de ascunzătoarea plină cu chihlimbar, de zăcătoarea cu miere, etc. Ascunzătoarea acestor păstori era legată de domeniul < a fi >.
O variantă : cei doi mioritici îi aduc vină celui de-al treilea că au lipsă bolovanii de sare; argumentele nu sunt primite pe motiv că avea vârsta mai mică.
Legenda mai nouă (a creştinismului ) a Bisericuţei din Aluniş vorbeşte numai de doi păstori; legenda mai veche spune că au săpat în munte trei ( o variantă are numărul cinci) şi fiecare păstor avea un loc - ascunzătoare, numai caşul era preparat în aceiaşi incintă. Iniţial peştera a fost a păstorilor.
Fie că se duceau spre Baltă, fie că veneau de acolo: pe timpul popasului din zona rupestrelor viaţa stânei avea curgere normală – popasul dura două-trei săptămâni, după cum era bănuit cursul vremii.
Călugării albi ( străsihaştrii) au căutat şi amenajat incinte noi sau , prin înţelegere, au folosit şi ascunzătorile păstorilor; colaborarea a fost in sistem de troc: vă dăm bulgări de sare şi miere şi voi ne daţi din produsele stânei.
Faţă de celebrul bordei, chilia este o locuinţă de lux, dar şi efortul necesar pentru ca să construieşti aşa ceva este pe măsură. Unuia care nu-i convins de vechimea noastră îi poţi arata o chilie de piatră şi l-ai pus pe gânduri; dacă vine cu microscopul să stabilească de când este urma făcută de daltă – este foarte bine pentru noi . Locuinţa rupestră – chilia de piatră – nu este tocmai o peşteră: piatra unei astfel de construcţii < este poroasa > , adică semicalcaroasă şi nu de tip granitic (dură - mai greu de cioplit): se ciopleşte mai uşor şi tine de cald. Nu este nici nisipoasă: ai încredere in rezistenţa ei chiar daca deasupra ai un munte întreg. Locuinţa rupestra face legătura cu pământul, cu interiorul. Chilia izolează o parte din spaţiu prin cea mai mare economie de material a cărui rezistentă nu a fost egalată încă de materialele moderne de construcţie: fundaţia, legătura cu pereţii, tavanul, muntele fiind acoperiş. Chilia cu două incinte – ţine de vechime, ori compartimentul de dincolo era folosit ca ascunzătoare.
Imaginea de la începutul acestei postări este din interiorul bisericuţei Aluniş: delimitarea făcută pe peretele dinspre nord să reprezinte intenţia unui anume moment de a fi mărită incinta … O chilie din acest complex are două încăperi – uşa peretelui despărţitor este – oarecum – neconvenţională.
Notă: sunt atenţionat ( prin mesaj particular) că platoul-găvan cu şanţ de prea - plin ar fi posibil să fie o crintă ( de piatră) şi nu platou de sacrificiu; este o variantă de luat în seamă. Am descoperit şanţuri de scurgere şi în alte locuri de aici; la fel: la Nucu şi la Cetăţeni. Probabil există explicaţii în literatura de specialitate – eu nu le-am găsit.
Pe un asemenea teren – nimic nu este bătut în cuie.
Fie să fie bine !