60. Dualitate: fag - alun

Nici unul dintre ciobani nu este năzdrăvan ( paranormal): cei doi nu gândesc că mioriţa îi poate pricepe, iar cel moldovean construieşte variante pentru a „ghici“ cauza neliniştii şi tristeţii ce a cuprins mioara: „ Ori eşti bolnăvioară“,„ Iarba nu-i pletoasă“, „ Nu mai este bună / Apa de fântână“.

Dacă o lege se clatină ,atunci Raiul de pe pământ se desface – aceasta-i grija cea mare a moldoveanului, fără să bănuiască ( parcă): cel de lângă tine poate produce dezechilibru, tăriile sunt date pentru tot ce există.

Moldoveanul i-a supărat pe ceilalţi doi, nici prin vorbe, nici prin fapte, ci prin ceea ce este: „că-i mai ortoman“ şi , de aici, celelalte.

Ortoman = cel sfinţit întru^, perpendicularitate faţă de ceea ce-i terestru, cu principii clare, neoscilant, sigur pe el, greu ( imposibil) de târât în noroi prin patimile cele comune. Situaţia improprie când un cuvânt se explicitează după ce este folosit: semnificaţia dintâi a cuvântului nu o cunoaştem; definiţiile pleacă de la „orto“ – ceva cu unghiul drept şi ( sau): „manu“ etimologie prin simbol; „Manu cel drept“ – Vasile Lovinescu.

În V.Z.: Cele trei caracteristici induse de sunetele celor trei fluiere: drag , duios , foc – se regăsesc şi la gruparea cavalelor, la care se adaugă: temei ( stabilitate), noroc, jale şi subţire. „ A zice subţire“ – pierderea suflului ( obligat sau prin voie) în complementaritate cu sunetul grav, tot abia perceptibil, emis de cavalul de os. Fluierul de fag ( ce zice cu drag) şi cavalul de-alun ( că am fost om bun); nu este nici incongruenţă , nici laudă de sine ( cerinţa numărului de silabe): „ dacă vântul o bate-n fluierul de fag este semnul că sunt regretat. Dacă vântul o bate-n cavalul de alun ...

„Au tot dondănit / Şi s-au sfătuit“. „ Încă de la şes / Ei s-au înţeles.“

Acţiunea pământului ţine de precedent.

Să fie bine !

59. Cavalul de os

Nu pot să scriu ( şi nu o să pot scrie vreodată) ce provenienţă avea osul din care era făcut ( respectiv ) cavalul lui nea Zăican. Pentru faptul că ( numai la stână) desfăcea cavalul, adică ceda rugăminţilor din ochii noştri , ne sugera să-i acordăm un fel de recompensă - ceva ce sta în puterile noastre: „ aş mai avea nevoie de nişte pietricele !“ Asta însemna să dăm o fugă ( vreo 3 km) până la Piatra Albă şi să-i aducem un săculeţ de mică( „ din cea mai bălană“ ).Bineînţeles că întreceam vântul ! O punea la copt „ la căldură moale“ pe nişte lespezi încinse , apoi o pisa , o cernea, iar o pisa , şi tot aşa... Topea ceară şi untdelemn , (în părţi egale) , un bob de chihlimbar şi cât lua de trei ori în degete – praf de mică. Cu un petic de postav ungea cavalele cu „ dogolundină“La ce se referea cuvântul ştiam, de unde a răsărit nu ştim nici astăzi şi nu l-am mai întâlnit altundeva. Semnele încrustate pe cavale reprezenta opera altcuiva: „ Flăcăul“ – despre care se zicea că „ încrustează şi-n om, dar să nu te întorci“ adică făcea tatuaje şi te hotăra de la început „ să nu vii înapoi la mine să le scot – nu se mai poate !“.

Pe lemn ne mai jucam şi noi cu briceagul, dar pe os ...!

Se amuza teribil ( adică ridica mustaţa un pic cu buza pe partea dreaptă; lumină avea tot timpul pe faţă) pentru că noi uitam cuvântul şi inventam fel de fel de alte năzbâtii; după ce am învăţat scrisul aveam bileţele prin buzunare.

„ La ce foloseşte preparatul ?“ - „ Nu se aspreşte sunetul !“

Din fluier nu l-am auzit cântând; cei mai în vârstă decât noi ziceau că în tinereţea dumnealui, demult,cânta din fluier la sărbătoare, Pe Podul Samarului şi jucau oamenii: celebra Horă - pentru acele plaiuri - a fost realitate şi nu o invenţie poeticească. „ Fluierul nu se loveşte cu Balada !“

A se lovi = a se potrivi, a se îngădui. „ Ura-i până-n dinţi / Au jurat pe Sfinţi“

Rostul cavalului este predestinat: sunetul se rostogolea în zgrunţii peşterii din os şi ieşea zdenţuit rostogolindu-se pentru a se împlini alunecând ca un şarpe ( ce mai adineauri a năpârlit ) peste ape şi peste păduri, cutremurând aerul , frunza şi mai toate tăriile cu tristeţea lui legănată în nesfârşită durere.

Să fie bine !

58. Sarea pământului şi străsihaştrii

1. Când se înfiinţa o stână ne cuprindea bucurie mare: se iscau cele mai aprinse discuţii şi multe gânduri ascunse erau date-n vileag, auzeai unele propoziţii ... mai bine nu le-ai fi auzit. Sfada apărea în momentul în care era necesar să apară o regulă nouă: conţinutul era întors pe toate părţile, erau construite variante bazate pe argumente, altul vorbea numai să arate celorlalţi că şi el participă. „ Neică, mai încet că speriem oile !“ - zicea Nea Zăican.

2. V.Z.: „Mioriţa mea / Nu te întrista / Nu mai lăcrima / Nu mai suspina / Inima mi-e grea / să te văd aşa“ mioara îi răspunde: „ Cine nu ar plânge / au jurat pe sânge / Nu pot fără jele / Au jurat pe Stele / Inima mă doare / Au jurat pe Soare / Norii se adună / Au jurat pe Lună / Nu pot să te-ascult / Au jurat prea mult / Grija mă răpune / Nu pot a nu-ţi spune: / La apus de soare / Vor sa te omoare / Jos lângă pădure / Pălit de secure / Fără nici o ceartă / Fără luptă dreaptă / Jos lângă pârău / Te-or zvârli în hău / Turmele să-ţi fure / Apoi strâmb să jure;/ Astea au zis ei - / Vorbe de mişei“.

3. Cea dintâi grijă a baciului ce se afla cu stâna în transhumanţă era să ştie unde-i locul cu apă bună şi , eventual, avea îngropaţi în loc uscat bolovani de sare. Când strxbătea zona de curbură asemenea griji dispăreau: străsihaştrii cunoşteau zona foarte bine; prima condiţie pentru ca un anume loc să fie ales loc de sihăstrie era sursa de apă, iar sarea era păstrată în chiliile - depozit. Străsihastrul îi aştepta pe ciobani cu sare şi apă; între mioritici şi străsihaştrii a existat colaborare. Pe vreme rea omul ( călător !) se înrăieşte puţin: străsihastrulechilibra cumpăna oferind găzduire, ajutor şi vorbă cumpătată şi , de ce nu , primea din bucatele stânii.

Pentru că găseau o bâlcă cu sare la Murătoare şi alta lângă Măţara, ciobanii ,venind din Ardeal prin Gura Teghii preferau traseul: Gura Teghii, Pădurea Băleanca , Văvălugile, Scăieni, Buduile, după ce luau saramură în vase coborau pe Bălăneasa spre Pârscov, înspre Baltă. Cel mai tânăr cânta: „Pe decindea Dunării la vale“, „ şi ,treziţi , cu el odată cîntă sciţii / ce-au trecut cândva prin stepă ca şi el“.

Să fie bine !

57. Cavalul şi timpul

În varianta obţinută de Gh. Dem. Teodorescu , cu siguranţă nu este vorba de răvăşit sau de urcatul oilor( de transhumanţă), ci de o întâmplare într-un anume moment al anului. În două locuri găsim expresia: „ semn i se făcea“: „ Stân-apropia / Semn i se făcea “ ( ciobănaşului ) şi „ De trei zile-ncoace / Că semn mi se face…“ .Cine nu a primit semn, cel puţin o dată în viaţă, acela este părăsit de zei ! Semnul este trimis sub formă de unde.

V.Z.: Zice mioara:„ Nu pot să am pace / Că semn mi se face / Mi se-arată mie / Fântână pustie / Şi pădure arsă / Ca pentru năpastă / Iesle fără vite / Şi cruci răvăşite / ( Sobă dărâmată / Peste foc în vatră).Toate aceste „arătări“, îmbulzite ca într-un vis, formează semnul , presimţirea.

După implacabilul eveniment ( varianta Gh.Dem. Teodorescu) , oaia năzdrăvană, a consolare, ar fi vrut să întâlnească „ O mândră fetiţă / Cu neagră cosiţă“, să o mintă cu puterea metaforei, că stăpânul ( fecior) a plecat să rostuiască două treburi: „ Dincolo de munte / Căvălaş să-mi dreg / Flori ca să-i culeg / Pentru nunta mea / Ce-o să fac cu ea“. Nu ne este dat să ştim ce s-a întâmplat cu fata: ultimul dor al feciorului nu se împlineşte. „Oaia năzdrăvană“ aşteaptă zadarnic: „ Ea se tot uita / Şi nu mai vedea / Pe mândra fetiţă / Cu neagră cosiţă“. Pentru mioriţă , durerea ce vine, odată ce evenimentul presimţit s-a produs, este fără leac: pentru ea lumea s-a mişcat din ţâţâni: „ Aşia , tot aşia, / Vremea vremuia“ ( D.T.).

V.Z. şi în altele: „ Timpu-amar trecea / Vremea vremuia “.

Numai cavalul poate înfăşura văzduhului sunet de jale !

Să fie bine !

56. Cele şapte cavale

Nea Zăican avea trei lădiţe de lemn: fiecare avea închizătoare cu cep – ceva asemănător - la chichiţa lăzii. Una din lădiţe era pentru cele şapte cavale, alta pentru cele trei fluiere şi ultima era plină cu nisip alb cernut prin pânză ( cânepă în cânepă) – nisipul proteja piatra răsfugului.

La păşune , câteodată lua cu el „cavalul pentru păscut“- îl ţinea într-un fel de tub de lemn la un cap cu filet unde înşuruba o măciulie de alamă. Era cavalul cu dimensiunile cele mai mari, scotea sunete legănate , grave şi când începea - totul în jur parcă intra în liniştea de la începutul lumii. Tăriile se linişteau dar acest cântec ( „ de păscut“) nu producea tristeţe.

Varianta de baladă pe care el o „plângea“ (la stână-niciodată la păşune !) vorbea despre cavale şi nu despre cele trei fluiere: „ Vântul când a bate / A singurătate / Pe zăpodii mute / ^,N ierburi ne-nencepute / Apa din izvoare / Să prindă răcoare / Frunza din plopşori / Să prindă fiori / …“ După moartea ciobănaşului numai vântul o să mai mişte sunetul în cele şapte cavale:

„ Cavalul de soc / Zice de noroc / Cavalul de tei Zice cu temei / Cavalul de os / Mult zice duios / Caval cu inele / Zicere de jele / Cavalul cu fire / Ce zice subţire / Caval de paltin / Zice a suspin / Caval de alun / Că am fost om bun.“ Descrierea instrumentelor este a ciobănaşului, descriere făcută înainte de moarte ( în discuţie cu mioara).

„Cavălaş cu fire“ – Oaia năzdrăvană ( Gh.Dem.Teodorescu) – şi V.Z. - „Cavalul cu fire“ – şi la alte variante: ce semnificaţie - „ cu fire“?

Tot la Gh.Dem.Teodorescu: „Ei mi-l îngropa / La brâu de perdea/ ^,N strunga oilor / …“ „La brâu de perdea “ ……… Să fie bine !

55. Coincidenţă

Dacă plecăm dintr-un punct şi traiectoria deplasării noastre este desenul aflat mai jos, încheiem un ciclu prin revenirea în punctul iniţial: rombul din centrul imaginii (serafimul) este de neatins, şi,într-un fel, justifică deplasarea noastră ( de fapt - o reîntoarcere). Desenul ne transmite ideea acţiunii, echilibrarea prin contrarii,paralelism şi simetrii ; centrul - nedesemnat eliberează energia acumulată cândva, el este cel nevăzut dar fără de care nu se poate, el este virtual dar susţine în întregime realul, el este nenăscut dar şi nemuritor, nu poate fi cuprins cu mintea fiind fără sfârşit.

La Fundu^, Peşterii – Nucu : semnul a fost trasat fără instrumente, apar cele patru triunghiuri, desenul este mai simplu: mesajul câştigă ( nu neapărat !). Un alt fel de mesaj – nu tocmai diferit. La fel: la Basarabi , la Şinca Veche, la Broscari.

54. „La negru zăvoi“

Varianta „plânsă“ de nea Zăican are unele deosebiri faţă de varianta – Alecsandri ( cea mai cunoscută şi,poate,cea mai valoroasă; altele sunt nedumeririle):

1) V.A.: „ iată vin în cale / se cobor la vale“;

V.Z.: oile celor trei turme: „ multe sunt cornute / şi urcă la munte“.

1a₁) Plecatul oilor ( coborârea) începe cu Sfântă Măria mare ( 15 august) şi se termină la Sfântă Măria mică ( 8 septembrie); expresia „ negru zăvoi“ pentru această perioadă a călătoriei ( ca anotimp) se susţine: frunza nu a căzut, cel mult a ruginit, zăvoiul poate fi „negru“.

1a₂) Urcatul oilor la munte începe la 8 martie şi se termină pe la jumătatea lui mai: iarba a-ncolţit, frunza este crudă.

1b₁) Cei trei s-au înfrăţit şi asta este , cel puţin , pentru a doua oară când se întâmplă: plecarea spre baltă a trei turme de oi necesită organizare,reguli, utilaje,negocieri,hrană,oameni, etc.

1b₂) Dacă urcă la munte, atunci înfrăţirea s-a produs în baltă.

În ambele cazuri: turmele se află la cel puţin trei zile de mers , fie de locul din baltă, fie de stâna din munţi („ de trei zile-ncoace / gura nu-ţi mai tace “), năprasnicul omor a fost pus la cale după ce turmele au fost unite, aşa a fost posibil de i-a auzit oaia moldoveanului pe ceilalţi doi vorbind.

1c) motive de ceartă: a) nu sunt respectate anumite condiţii; cea mai disputată: muntele acesta cu păşunile lui este al meu şi acela al tău; dacă un animal s-a rătăcit trebuie întors proprietarului de drept, „să aibă necaz mare cel ce taie oaia altuia,să i se prăpădească turma întreagă!“ . Alt motiv: bulgării de sare aninaţi în ţepuşe - furaţi pe timp de noapte.

1d) Dar : „ Unu-i moldovean / Unu-i Ungurean / Si unu-i Vrâncean“, deci vecinătatea munţilor pentru păşunat ( cauza cea mai grea pentru duşmănie) nu se menţine, celelalte cauze enumerate mai sus sunt minore.

Invidia: cauză ce există în aproape toate variantele; „ după aceea dăm totul pe din două: oi , câini, cai, obiecte, etc.“

1e) Dacă în timp ce parcurgi drumul spre baltă se întâmplă acestea: azi ai o turmă de oi şi mâine ai o turmă şi jumătate…

2a) V. A.: „ Drăguţule bace! / Dă-ţi oile-ncoace / La negru zăvoi / Că-i iarbă de noi / Si-i umbră de voi“

Mioara deja se afla în zăvoi,posibil că se afla înaintea baciului, cel deschizător de drum; incongruenţa apare când este rostit pluralul „voi“; nu are nici o noimă să intre în zăvoi şi ceilalţi doi ciobani .Dacă celui tânăr i se spune o taină, atunci completarea („si-i umbră de voi “) nu se justifică decât prin „apăsare“ : repetată fiind încă o rimă.

V.Z.: „ Drăguţule bace! / vezi de te întoarce / în negru zăvoi / că-i iarbă de noi / şi umbră de foi“.

Aici deducem că turmele au trecut prin zăvoi, „umbra de foi“ ar fi metoda la îndemână (a momentului fierbinte) de a-l ascunde pe baciul cel tânăr.

Să fugi din faţa primejdiei – o neruşinată laşitate !? Numai Socrate a mai gândit aşa despre moarte. După: Eminescu – cel cu sufletul cât ceţurile de lumină albă ale munţilor mioritici.

Cuvântul zăvoi primeşte o tuşă peste înţelesul obişnuit: o pădurice de sălcii la marginea unei ape nu poate „produce“ întuneric aşa de mare încât zăvoiul să fie negru!

În discuţii particulare s-au tot pus întrebări: ce să însemne „ umbră de foi“!

- salcia şi răchita – nici vorbă , nu au frunza ca să producă întunecime;

- pădurile de paltin şi fag produc cea mai „ neagră“ umbră; asta înseamnă inimă de pădure ( nu zăvoi !) ;

- probabil că în timpul confesiunii se aflau pe malul unei ape curgătoare şi pădurile erau aproape.

- la marginea pădurilor de arini creşte lipanul ( în locurile cu sol gras creşte înalt cât omul) cu frunza lui într-adevăr lată;această umbră este preferată de oi când se îmbulzesc pe timpul căldurii de la jumătatea zilei!

2b) V.A.: Personajele vorbitoare sunt în număr de trei: povestitorul ( iată vin în cale …) , mioara ( stăpâne , stăpâne / mai cheamă şi-un câine) şi baciul moldovean ( că la nunta mea / a căzut o stea ..).

Mioriţa se adresează stăpânului cu un cuvânt de taină, dintre toate oile – fiind „năzdrăvană“, doar ea a înţeles limba celorlalţi doi ciobani, fiind în preajma lor ( aceştia neştiind că-i năzdrăvană) .

V.Z.: Mai multe oi ( dacă nu – toate) înţeleg discuţia celor doi şi acele surate se roagă de reprezentanta lor: „ Laie mioriţă, / spune-i lui Gheorghiţă“.

Darul înţelegerii vorbirii omeneşti îl aveau toate, însă pe cel al rostirii – numai una, sau nu îndrăzneau să discute cu stăpânul.

2c) În mai toate variantele - mioriţa consideră fapt esenţial ca stăpânul să-şi salveze viaţa ( atenţie: însă numai odată cu turma; de ţinut în minte: degeaba mai trăieşti dacă-ţi pierzi oile !), să se ascundă, confruntarea cu cei doi nu ar avea nici un temei - ciobănaşul fiind stingher şi mult mai tânăr.

2d) Raiul se află acolo unde-l aşează gândul omului; „gura de rai“ este un loc cu mult mai blagoslovit decât Raiul sau este o parte din Rai. Expresia „zâmbetul Raiului“: „şi l-a cuprins zâmbetul Raiului“ – (probabil) fericirea continuă. Pe-o gură de rai nu poţi surprinde decât zâmbetul.

Toate acestea pentru antiteză: în asemenea locuri –uite ce se întâmplă!

3a) În multe comentarii se vorbeşte de fluier ca instrument ce acompaniază zicerea Mioriţei. Nea Zăican – la o aşa ocazie – folosea numai cavalul. Avea şapte cavale: cel folosit când „plângea“ Mioriţa, ştiu sigur – era din lemn de paltin. „ Neică, lemnul pentru caval – care să tremure răguşit – se află numai în paltinii de lângă Paltin“ ( Paltin – a fost un sat !).

Cei care , în copilărie am auzit acel sunet , de-a lungul timpului am încercat să găsim cuvinte pentru a-l descrie şi să ne apropiem cât de cât de momentul acela fermecat când văzduhul , apele , frunza şi lumina încremeneau.

Ciobanul acela alb ca zăpada era un om obişnuit până în clipa când trimetea în nesfârşire primul sunet: cele cinci găuri ale instrumentului, pe care le astupa şi le slobozea după un ritm al momentului, sub privirile noastre înţepenite căpătau dimensiuni cosmice , se năştea un vârtej tărăgănat de sunete, totul în jur devenea mic şi neînsemnat; despre el am fi putut zice că a devenit stăpânul lumii , aşa cu faţa întoarsă spre cer , cu ochii fără să clipească, dacă lacrimile nu i-ar fi curs în două pârâiaşe pe obraji. Nimeni nu l-a întrebat de ce plânge când foloseşte cavalul de paltin! Să fie bine !

53. „L - a făcut bine cu apă chioară“

Dacă pământenii vor redescoperi modul de a fi nemuritor,medicamentul - minune va fi apa vie; înseamnă că zeii ştiu rădăcina izvorului.

Aruncăm o piatră-n lac şi tot lacul vibrează: apa ar schimba forma.

Apa ce urcă din străfunduri prin ţevile pământului îşi schimbă permanent forma: bea apă numai din cascadă si vei deveni nemuritor! Apa care stă nu are informaţie de transmis. Apa de rouă călătoreşte, apa în fructe forfăie.

Apa care primeşte duh ... prin vibraţia creată de rostirea cuvântului

( care la început a fost ), cuvântul rostit peste ape ( „noian de apă“ ).

Cuvântul „trimis în apă“: descântecul de diochi; nea Zăican folosea „apă bună“ şi cuţit de argint mic, îl purta în chimir, avea compartiment special. Titlul face referire la un berbecuţ care „ a luat uitătură“: „aleargă flăcăule şi adu^’ apă din Bâlcă“, „şi tu aprinde un foc!“ se adresa ajutoarelor.

„Să nu blestemi: trimite-l în buturugi care putrezesc şi e de-ajuns; puterea cea mare stă în rugăciune: să zici Tatăl Nostru de trei ori“.

Se întorcea cu faţa spre răsărit, se ruga şi făcea trei cruci.

Totuşi ce bombănea nu a putut descifra nimeni niciodată: cuţitaşul făcea cruci pe oglinda apei; rostea descântecul de trei ori şi , la sfârşit , adăuga trei cărbuni şi , tot de trei ori sufla peste apă.

„ Să-i faceţi cruce pe frunte cu apă, puneţi-i şi pe limbă şi să-l stropiţi de la cap spre coadă; dacă ^,om trăi vom vedea urmaşii dumnealui - adăuga zâmbind“. „ Opriţi ceva apă şi stropiţi câinele ăl bătrân“.

Dacă ultimele descoperiri ce se referă la celula de apă nu au produs uimire, atunci aceste cuvinte au descris un eres. Berbecuţul s-a ridicat din iarbă, informaţia a fost primită de apă. Să ne grăbim încet!

Să fie bine!