128. La Aluniş ( 3 )

Drumul Oilor se desfăcea în trei fire de din vale de Gura Teghii: unul cobora prin Broscari-Lupoaia-Călugăriţe - Fijereşti, al doilea prin Aluniş – Strâmba (acestea două se reuneau şi urmau firul apei spre Valea Lupului), iar al treilea trecea prin Nucu – Văvălugi – pe Bălăneasa spre Baltă.
Căpeteniile stânelor se interesau în aceste locuri ( unde făceau popas) de apa dulce ( bâlca) şi de unde să facă rost de sare. Jumătate din tarhartul pe care-l duceau măgarii de transhumanţă era format fie din bulgării de sare , fie din botele cu saramură; pe timpul răgazului concentrau saramura. Dacă ai hrană,apă şi sare – stâna devine univers închis ( independent ); deschiderea se făcea de nevoie: era posibil să amenajezi o bâlcă ( apă vie ) în câteva zile, sare nu găseai pe oriunde. În riturile străvechi – sarea era vehicul sacru: provenea din foc şi din apă ( din soare şi din mare).
Când se ridica stâna o parte din sarea procurată ( bolovan) trebuia ascunsă: prima ascunzătoare din zonă este opera păstorilor din vechime, mai înainte de locuinţa subterană a lui Pitagora, de ascunzătoarea lui Zamolxis, de peştera lui Platon, de ascunzătoarea plină cu chihlimbar, de zăcătoarea cu miere, etc. Ascunzătoarea acestor păstori era legată de domeniul < a fi >.
O variantă : cei doi mioritici îi aduc vină celui de-al treilea că au lipsă bolovanii de sare; argumentele nu sunt primite pe motiv că avea vârsta mai mică.
Legenda mai nouă (a creştinismului ) a Bisericuţei din Aluniş vorbeşte numai de doi păstori; legenda mai veche spune că au săpat în munte trei ( o variantă are numărul cinci) şi fiecare păstor avea un loc - ascunzătoare, numai caşul era preparat în aceiaşi incintă. Iniţial peştera a fost a păstorilor.
Fie că se duceau spre Baltă, fie că veneau de acolo: pe timpul popasului din zona rupestrelor viaţa stânei avea curgere normală – popasul dura două-trei săptămâni, după cum era bănuit cursul vremii.
Călugării albi ( străsihaştrii) au căutat şi amenajat incinte noi sau , prin înţelegere, au folosit şi ascunzătorile păstorilor; colaborarea a fost in sistem de troc: vă dăm bulgări de sare şi miere şi voi ne daţi din produsele stânei.
Faţă de celebrul bordei, chilia este o locuinţă de lux, dar şi efortul necesar pentru ca să construieşti aşa ceva este pe măsură. Unuia care nu-i convins de vechimea noastră îi poţi arata o chilie de piatră şi l-ai pus pe gânduri; dacă vine cu microscopul să stabilească de când este urma făcută de daltă – este foarte bine pentru noi . Locuinţa rupestră – chilia de piatră – nu este tocmai o peşteră: piatra unei astfel de construcţii < este poroasa > , adică semicalcaroasă şi nu de tip granitic (dură - mai greu de cioplit): se ciopleşte mai uşor şi tine de cald. Nu este nici nisipoasă: ai încredere in rezistenţa ei chiar daca deasupra ai un munte întreg. Locuinţa rupestra face legătura cu pământul, cu interiorul. Chilia izolează o parte din spaţiu prin cea mai mare economie de material a cărui rezistentă nu a fost egalată încă de materialele moderne de construcţie: fundaţia, legătura cu pereţii, tavanul, muntele fiind acoperiş. Chilia cu două incinte – ţine de vechime, ori compartimentul de dincolo era folosit ca ascunzătoare.
Imaginea de la începutul acestei postări este din interiorul bisericuţei Aluniş: delimitarea făcută pe peretele dinspre nord să reprezinte intenţia unui anume moment de a fi mărită incinta … O chilie din acest complex are două încăperi – uşa peretelui despărţitor este – oarecum – neconvenţională.
Notă: sunt atenţionat ( prin mesaj particular) că platoul-găvan cu şanţ de prea - plin ar fi posibil să fie o crintă ( de piatră) şi nu platou de sacrificiu; este o variantă de luat în seamă. Am descoperit şanţuri de scurgere şi în alte locuri de aici; la fel: la Nucu şi la Cetăţeni. Probabil există explicaţii în literatura de specialitate – eu nu le-am găsit.
Pe un asemenea teren – nimic nu este bătut în cuie.
Fie să fie bine !

127. La Aluniş ( 2 )

Faţă de stâncă la baza minimasivului de la Aluniş

Distanţa de la Sibiciu la Aluniş este de 10 km; cei care au dăltuit rupestrele ştiau de Dealul de diatomită – de lângă Burduşoaia: legenda spune că geţii au avut o gură de mină la baza acestui minimasiv ( Afirmaţie: diatomita se cunoaşte de aproape 100 de ani !!!??). Mai mult: geţii exploatau chihlimbarul ! Apele mării în care s-a format această < cretă > la Sibiciu – scăldau şi teritoriul de la Aluniş – diferenţa de nivel este foarte mică: orizontala ce uneşte baza stâncilor de la Aluniş trece prin vârful minimasivului de diatomită de la Sibiciu. Imaginea postată la începutul acestei descrieri ar veni în sprijinul acestei idei: nişte specialişti ar oferi explicaţii precise. Piatra ( calcaroasă ) de la rupestre – Broscari – Aluniş – Nucu – Policiori – poate fi dăltuită cu uşurinţă ( însă nu atât de uşor precum diatomita ). Platoul de sacrificiu ( animalier ) cu adâncitură şi şanţ de prea-plin ar da un certificat pentru vechimea acestor vestigii – partea lor de început; la fel: stânca pe care localnicii o numesc < Masa > - un platou plan cu şapte urme pentru picior – dăltuite. Scaunul lui Negru ( 1? ) – vodă se află la distanţă de 2 metri; în faţa lui un platou mai mic pe faţa căruia
( sub intemperii şi sub paşii celor ce ajung pe acolo ) sunt semnele
( litere !!!??? – o hartă) din postarea precedentă a acestui blog. Cercetarea arheologică trebuie să-şi spună cuvântul, cele ce urmează – ca scriitură – sunt ideile ( aproape poeticeşti !) ale subsemnatului – simplu vizitator de duminică.
La începuturi incinta Bisericuţei din Aluniş a fost adăpost folosit pe timpul transhumanţei ( cu secole înainte de Hristos): fie că acei păstori străvechi au transformat o nişă naturală, fie că au săpat direct în munte. Aceste locuri – aflate la jumătatea drumului de transhumanţă – ofereau zile ( chiar săptămâni ) de popas şi posibilitatea de a fi ascunşi bulgării de sare: ascunzătoarea a existat înaintea firidei,înaintea chichiţei; era un loc uscat şi uşor de mascat.
Călugării dacilor ( cei cu straie albe ) au fost următorii „proprietari“, au mărit incinta şi au adăugat o chilie ( cea de la baza minimasivului de aici). Dacă se va dovedi că platoul de la baza acestui minimasiv a fost Platou de sacrificiu, atunci pe lângă străvechii călugări au participat la dăltuirea incintelor şi populaţia unei anume comunităţi: sângele animalului sacrificat – în doză aproape homeopatică – cu apa izvorului ce curge la câţiva metri – devenea vehiculul unui ritual al fertilităţii.
Influenţa goţilor asupra incintelor este greu de bănuit ( doar dacă unele litere dăltuite-n pereţi sunt şi dintre cele imaginate de Wuilfila , dar nici atunci).
Părerea lui Odobescu în această problemă este greu de combătut.
Vârful Goţilor se află ( dinspre câmpie ) până în rupestre, iar lacul Goteş ( înspre munţi ) dincolo de rupestre. Concluzia normală: goţii ştiau de rupestre !
În această parte de lume, creştinarea geto-dacilor s-a produs în prezenţa goţilor; există un paradox: regii goţilor organizau campanii de prigonire împotriva creştinilor, dar aveau creştini în rândurile lor de până să treacă Prutul spre Câmpia Română. Goţii se luptau cu morile de vânt: Calul Troian era în cetate. Populaţia locală din secolele III şi IV nu a avut nelinişti faţă de noua religie: majoritatea perceptelor creştinismului sunt în concordanţă cu religia veche, a străsihaştrilor. Întrepătrunderea între celor două religii a durat până la … Daniel Sihastru. După edictul dat de Constantin cel Mare – populaţia locală a primit dublă confirmare: noua religie seamănă şi se completează cu cea veche. Comunitatea sihaştrilor creşte: este nevoie de o incintă mai mare; grota celor doi ciobani ( legenda creştină a lăcaşului – poate cei doi mioritici) trebuie mărită: „ adâncirea“ prin dăltuire se produce în toate cele trei dimensiuni, cu un avans considerabil spre partea unde va fi altarul. Adăugarea de spaţiu - după secolele III – IV : masa din piatră, încercarea de a separa altarul de restul incintei, încercarea de a poziţiona altarul spre răsărit, crucea de piatra (neadăugată !) sunt dovezi suficiente că această parte a operei ţine de creştinism.
Extinderea bisericii Aluniş s-a făcut pe structura locuinţei rupestre: ceea ce s-a anexat are ca sprijin minimasivul grotei; s-au făcut incizii cât să intre capetele grinzilor şi s-a executat un şanţ longitudinal pe masiv, în piatră. La biserica lui Iosif din Nucu şanţul este vizibil frontal pentru că există numai grota, faţa este liberă – anexa nu mai există. Şanţul incizat de la Iosif certifică: fie că a existat bisericuţă - clădire în prelungire,ori că sfinţii călugări ( cei creştini) aveau de gând să realizeze construcţia şi din anumite cauze lucrul s-a întrerupt. În favoarea ipotezei că a existat biserică – anexă este şi poziţia actualei incinte: se află în partea de nord a minimasivului; alegerea acestei poziţii ne spune că a fost dăltuită până la apariţia creştinismului aici. Găoacea iniţială avea rolul de adăpost sau trebuia să ascundă ceva; grota lui Dionisie are poziţie de observator. Comunitatea pustnicilor a crescut pe Valea Bordeielor şi a fost necesar ca una dintre incinte să devină biserică ( pentru nevoile cultului ). Eventuale „sondaje“ în solul din faţa chiliei lui Iosif ar pune în evidenţă eventuale urme de zid de fundaţie, o lucrare de tip şantier arheologic ar fi mai greu de executat, celebrul Molid Roşu ( 900 ani !) trebuie protejat cu orice preţ. La 1871 – aşa ne spun acuarelele lui Henry Trenc – cel ce l-a însoţit pe Odobescu în pelerinaj, faţada de la Iosif arăta la fel şi exist şi bradul.
< In 1578, Doamna Neaga împroprietăreşte schitul, cu hramul "Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul", cu o moşie şi înzestrează biserica din satul Aluniş cu o uşiţa încrustată cu chihlimbar. >
Fie să fie bine !
Notă
Vă rog să mă scuzaţi pentru pisălogeală: imaginea se modifică dacă se execută clik-stânga pe ea!

126. Despre unele semne ce ar trebui acoperite împotriva eroziunii sau turnate în plumb ( cel puţin) – ( 1 )

Platou cu semne la Aluniş

Mai întâi a fost segmentul sau punctul ? Pentru a fi creată geometria ( la fel se gândeşte despre Cosmos) mai întâi ne-a fost dat punctul. În viaţă mai întâi te agăţi de segment şi mai apoi gândeşti punctul. O noţiune geometrică greu de asimilat : punctul geometric. Reprezentarea prin incizie ( şi nu altorelief) i-ar asigura un plus de durabilitate. Folosind numai puncte – poţi crea un limbaj.Punctul este inefabil. Dreapta are dinamism: punct care aleargă şi prin mişcare energia se consumă, se transformă – forma imediat disponibilă; dreapta (alergarea) fără sfârşit. Segmentul întruchipează necesitatea creaţiei; dacă energia este veşnică , nevoia de a crea este pe măsură: motiv pentru care ni s-a dat o limită. Segmentul exprimă starea noastră: vei înţelege atât şi vei trăi atât, dar suntem părţi din Infinitate şi mai multe segmente crează Semnul: „ unde sunt trei …“.
Dreapta este sinonimă exploziei ( Infinitul Mare ), înjumătăţirea segmentului se asociază imploziei ( Infinitul Mic). Folosind numai segmente – deasemenea poţi crea un limbaj. Cele dintâi scrieri au < piesele > simple. Urgenţa reclamată de titlul acestei postări: pentru multe dintre aceste semne am putea folosi cuvântul
< fleacuri > - pentru că sunt departe de înţelegerea noastră
( acum ! ). Câte secole a stat < ascunsă > scrierea din Egipt ?!
Fie să fie bine !

125. Numai despre semne – coloanele Carpaţilor de Curbură

La Colţi
Colanele – precum toate cele – au fost dăruite prin actul de creaţie primordial. De văzut le-a văzut puhoi de oameni – numai Brâncuşi a observat în plus că sunt fără sfârşit. Genialul artist a copiat natura : nu cred că a fost la Colţii de Sus, ori la Aluniş, ori la Nucu sau la Brăieşti – cu siguranţă nu a fost, însă prin unduirea specială a gândului a primit semnale că pe acolo aceste coloane există şi sprijină cerul – deci sunt infinite.
Coloane pentru care se cântă – vibraţia bucuriei le pătrunde şi vibraţia urcă la Cer – aşa este la nuntă, chiar în sfântul locaş trebuie să fii vesel, o veselie decentă – dar veselie; dacă nu ai fondul de moment să consumi aşa ceva-nu intra: că se formează perechea topate elementele se bucură;lipsa ta de participare dinspre interior îţi va fi dăunătoare, lipsa ta fizica este neutră!
Coloane pentru care se plânge, coloane pentru care priveşti Cerul ( o boltă) – în faţă, coloane pentru care priveşti oricare fel de boltă.

La Cetăţeni
De drept – ţăranul român a copiat mai întâi natura – şi a hotărât : uite, beldia la nuntă este coloana, pilonul ce ţine masa rotundă ( a Soarelui) este coloana, apoi stâlpii de la poartă, stâlpişorii de întâmpinare,axul stindardului , axul steagului,axul bradului,stâlpul din centrul casei ce urcă şi se sprijină acoperişul cu vârful unghiului,apoi perpendiculară coborâtă din punctul exterior pe un platou ( circular) sau sau stâlpul ( de piatră) înfipt în centrul unui astfel de platou, de lemn - un alt fel de beldie cu un rost la fel de adânc.

„COLOANA, cel mai vechi edificiu spiritual, asigura legatura între Pământ şi Cer, între material şi spiritual, între om şi forţele care-l tutelează.“ Florin M.

La Brăieşti
Majoritatea semnelor au relaţie de legatură cu: O, K şi H .
Despre H : cei doi gemeni care susţin orizontala, cele doua beldii ( gemene) la nuntă ( la începuturi),cele două cupe – Cer şi Pământ ( una mirelui , alta miresei ), orizontala este legătura ce se crează ( serafica şi …) = tăcere = nu-i loc de trecere.
Altfel : cele trei segmente , care , la nevoie devin cinci : Orizontul , Cerul şi Pământul sau Solidele Elementelor ( ale lui Platon).
În D2 , H înlocuieşte zarul ( fără puncte ) : indiferent de poziţia paralelelor, mesajul este acelaşi,adică instrumentul prin care se manifestă Puterea Celui dincolo de Toate.

La Piatra Rotării
H răsturnat : încifrează mesajul : Cerul (aerul ) şi Pământul – elemente primordiale şi fără sfârşit şi legate prin dualitatea dintre Octaedru şi Cub , ambele înscrise în Quintesenţie ( a cincia esenţă ).Sufletul urcă dinspre Pământul (stabil) către cerul
( infailibil). Sevele Urcătoare ( infatigabile ) trimit văzduhului Ceara Străfundului.
Chihlimbarul zboară invers : de la ac la cuibar , prin curgere; Timpul nu contează, iar cântecul de atenţie – armonia din stele ( subtilitate ). Cea mai înaltă stea veghează din capul osiei Masa de Cină ( e Taină ! ). Coloana (pilonul) susţine Cerul înfiptă-n Pământ. Unicitatea obligă la calcul, la exactitate, pentru un bun echilibru. Colana este I - ul. Patru coloane ar oferi o susţinere stabilă dar şi închidere. Coloana unică oferă libertate,cât cuprinde Firmamentul, dar elimină aproximaţiile.
Piatra însemnată s-a coborât cu cerul în pământ: Octaedrul în interiorul Cubului
( dualitate).Cerul , prin faţa Pietrei devine insulă, coloana transformă tăriile şi le trimite în semne ca pe meduze de aer – se eliberează. Să te ascunzi pentru a te elibera şi să te înlţi spre a mări distanţa ( I – ul ).
Chihlimbarul coboară să cuprindă aer; cel de la gâtul domniţei a urcat.
Peste comori – dansul Tetraedrului – cel ce se naşte din el însuşi, la nesfârşit, lumină albă de pretutindeni ( autodualitate ! ).
Omul primordial a copiat ceea ce exista şi bazându-se pe acea bogăţie ce i s-a dat a creat la rându-i un microunivers – foarte fragil – dar fără efectul acelui prim pas – noi – cei de acum nu am putea să ne deplasăm.
Fie să fie bine !
Photos: Paul R.

124. Despre peşteră, despre Pitagora şi despre cum se potrivesc anumite păreri iar altele se dezbină

Simbolul întoarcerii în pământ capătă ambivalenţă prin asociere cu cel al încolţitului (în pământul cel bun sămânţa se desface pentru roadă bună).
Platoul cu adâncitură ( găvan) ar avea dublă utilitate: loc de sacrificiu (desemnat) pentru animale mici – piatra induce şi o anume igienă şi o mai mare înlesnire de ştergere a urmelor , după – dar şi consumarea unui ritual, iar acest vehicul viu – sângele – a fost ales sub impulsul cultului străvechi , al soarelui, lumina şi apa unite. Ulucele de piatră pentru adăpat – ale zonei – ar putea fi creaţia oricărei epoci, chiar ale secolului trecut, alături de tuburile (ghizdele) de piatră ( şi unele dintre acestea au încrustraţii ce vorbesc de o oarecare vechime), dar platoul mic, cu adâncitură , de sacrificiu ar fi posibil să fie de dinainte de geto-daci.Sunt adâncitiuri în piatră – la Aluniş, la Nucu, la Piatra Rotării, la Cetăţeni – care vorbesc aceiaşi limbă.
Pitagora (c. 580 î.Hr. - c.500 î.Hr.) se pare că nu a scris nimic, opera lui este cunoscută prin Aristotel. Dacă Zamolxis i-a fost discipol , atunci a preluat această interdicţie şi a ajuns cu ea în Dacia ? Instruia Zamolxis preoţii dacilor numai pe bază de percepte orale ? Dacă răspunsul ar fi aproximativ,atunci îndemnul făcut dacilor de a folosi camere subterane pentru unele practici spirituale (că în felul acesta pot atinge nemurirea) se apropie de credibilitate.
Pitagora a fost în Egipt ( a învăţat limba – exagerare ?!), a fost la caldeeni şi la magi – ne spune Diogenes Laertios; sub formă de anecdotă ( Hermip) se spunea că şi Pitagora şi-a făcut o locuinţă subterană unde a stat pentru a primi ceva ( un flux) de esenţă divină. Nu este tocmai uşor să găseşti o cavitate naturală care să poată fi amenajată ca locuinţă; dăltuiala ei direct în burta masivului aduce avantajul că „aranjezi“ intrarea, interiorul şi orientarea după dorinţă , dar şi dezavantajul că volumul de muncă este mai mare. Nu oriunde găseşti o cavitate naturală şi nu oriunde poţi dăltui: bordeiul, ca locuinţă semisubterană, oferea siguranţa energetică ( spre deosebire de grotă ); prin poziţia lui bordeiul oferea pentru tot omul spaţiu de locuit ( este clar) şi posibilitatea de a primi unele energii pe care peştera ( total subterană !) le oferea în doză mai puternică. Retragerea temporară era un act iniţiatic: primeşti lumină în minte dacă te poţi rupe un anumit timp de realitate, să ai linişte în jur pentru a-ţi linişti interiorul. După ce Pitagora a ieşit din subterană „ cetăţenii considerau că are ceva de esenţă divină în el“.
Grotele străsihaştrilor erau în acelaşi timp: adăpost, loc izolat de izbelişti, spaţiu unde răzbăteau şi alt fel de energii decât într-o locuinţă normală; capacitatea unui străsihastu de a vindeca trebuie legată de uşurinţa mânuirii şi a altor energii decât cele comune; Zamolixis îi învăţase că legătura dintre trup şi suflet se realizează în armonie numai când aceste energii nu depăşesc starea de echilibru şi echilibru se obţine prin linişte ( interior-exterior), seninătate ( interior) şi să nu consideri că partea poate fi independentă faţă de întreg. Vindecarea prin sunet : I ) rostind anumite cuvinte „ muşchii vorbirii“ consumă o anumită parte a energiei într-un anumit fel; II ) rostind anumite cuvinte se formează o undă ( materie atât de subtilă- aproape cât gândul) ce începe a călători prin Cosmos ( atenţie: tu eşti autorul !);
III ) eliberezi anumite sunete în faţa muntelui, se formează ecoul; IV ) sunetul emis poate fi transformat de incinta în care se produce ( biserică, rupestră, cameră, etc.). Materialul clădirii ( muntele în cazul rupestrelor ) se încarcă de sunet, îl transformă în „ vibraţie“ şi trimite noul produs spre locul iniţial. Nu trebuie să fi extraordinar de sensibil ca să percepi că „muntele vibrează“. Sf. Iosif vindeca şi cu sunet. Retragerea în cealaltă lume este necesară : prin revenire ( schimbat fiind) poţi face transformări; ca să apreciezi la adevărata valoare lumina – trebuie să cunoşti întunericul. Platon transformă acestea în mit.
Legenda bisericuţei Aluniş ( creştinată !) ne spune că cei doi ciobani care au dăltuit au avut un vis … deci ispăşeau ceva ce în lăuntrul lor zăcea. Legenda de dinainte vorbeşte de cei doi mioritici care şi-au autoimpus această trudă să mai uşureze din apăsare, iar legenda de dinaintea celei vechi … Cineva priceput ar trebui să scrie un tratat despre apăsare şi o parte din necunoscutele legate : de originile noastre, de Mioriţa, de Rupestre, de vremuirea vremii – ar dispărea.
Poto : Chilie cu două ( !) compartimente - Aluniş.

123. Un fel de poveste cu nişte păstori care se plimbau de la un capăt de lume la altul

În peştera Baia de Fier - pentru paleoliticul mijlociu - s-au descoperit urme care spun că acolo se locuia stabil. Peşterile neamenajate – adăposturi naturale – de mărimi foarte mici ( găoace sau streaşină ) asigurau adăpost de scurtă durată ( de nevoie); abia în paleoliticul superior aceste peşteri sunt locuite temporar, însă apar şi locuinţele în aer liber: bordeiul , şura cu vatra în mijloc.
Rupestrele din zona de Curbură pot fi clasificate în multe feluri; unul: după cantitatea de muncă ce s-a cheltuit pentru a se obţine interiorul ( pe care îl privim noi astăzi). Dintre cele aproape 50 de incinte, majoritatea au fost intrânduri naturale şi , o parte din ele , au rămas aşa, iar o altă parte au fost mărite într-un anume fel ( amenajate) spre a servi unui scop.
Aceste adăposturi naturale temporare au fost de folos păstorilor ce practicau transhumanţa, spaţiul de Curbură aflându-se la jumătatea drumului ce aveau de făcut. Tot aceşti păstori au fost cei dintâi oameni care au observat că roca de calcar poate fi lucrată cu unelte nu tocmai sofisticate. Aşa au apărut primele ascunzători: într-un perete al incintei principale se dăltuia un dop şi prin orificiul rămas în urma lui se înainta prin dăltuială în minimasiv. Ce ascundeau în acele camere oarbe: bolovanii de sare ( chiar saramura). Aceasta-i ascunzătoarea veche: la întoarcere din Baltă sau în drum spre Baltă – aici în zonă se făcea Marele Popas.Plaiurile , apa şi sarea îngăduiau timpului să aibă răbdare cu turmele. Deci bobul zăbavă era de 2 – 3 săptămâni în aşteptare, iar la primul semn de vreme rea – o parte din sare era ascunsă şi turmele făceau şiruri lungi pe decindea Dunării. Nevoia i-a determinat pe aceşti păstori primordiali să intre în burta muntelui . Şi-au creat singuri legi: „ peste aceste locuri trecem noi şi în anii din urmă am scobit în piatra de acolo, este a noastră ! Totuşi – la plecare – puneau la scuteală bolovanii de sare; < eşti valoros cât sarea ascunsă > – despre un om ( lucru, fenomen, întâmplare ) ce a picat la ţanc.
După domesticirea animalelor , apoi crescând animale – oamenii primordiali şi , mai ales , cei imediat după – şi-au format comportamente magic-mitologice. Ca în toate cele de început aceşti muguri de credinţă păgână au răsărit sub impulsul principiului acţiune - reacţiune; „ pentru hrana zilei de mâine o să tăiem un miel, faceţi în aşa fel să curgă sângele în ulucul cel mare, umpleţi-l cu apă şi apoi cu grabă să strpiţi fânaţuri şi ponoare să fie şi la anul iarba înaltă“ - ar fi zis căpetenia lor - baciul.
Este posibil să fie adevărat: ascunzătoarea păstorilor pelasgi are vechimea cu mult mai mare decât chichiţa lăzii de zestre (tot o ascunzătoare). Unele < obiective > au rămas aşa după legea scopului dintâi, fie că pentru oamenii diferitelor vremi nu au stârnit interes, fie că au fost în aşa fel făcute încât acum – noi ne uităm la ele şi nu le vedem; altele au fost transformate parţial: dacă o să reuşim să citim părţile netransformate o să obţinem destulă informaţie. Dacă în jur sunt < piese > vechi de 2-3 mii de ani, atunci nu o să acceptăm că numai bisericuţa ( ca incintă ) are 4 - 5 sute de ani – că aşa scrie la hrisov.
< Creştinarea > - transformarea în locaşuri de închinăciune – a fost opera de geniu a vremurilor: poate că dispăreau de mult.
Fie să fie bine !

Photo: interior Biserica - Alunis

122. Un mic ocol – sau câte ceva despre semne

Napoleon ar fi vrut să ne spună un secret - cuvânt ultim - însă,din cauza lucidităţii ( este un privilegiu să mori lucid ! ) a renunţat: „ La ce bun, oricum nimeni nu m-ar crede ! “. Dacă aceasta a fost realitatea, atunci Împăratul ( totuşi ! ) a reuşit ceva: ca oricare exces – prudenţa fără margini ( mai ales pentru construcţia variantelor ) dăunează. Timpul egalizează: nu este posibil a fi micşorat meritul lui Thales – filozoful , cel care si-a pus întrebări când a reuşit a electriza chihlimbarul , „ ce se întâmplă înăuntru“, dacă se aminteşte că cele cinci corpuri regulate erau cunoscute cu 1000 de ani mai înainte ,făcute prin dăltuială din piatră şi păstrate ( acum ) la Ashmolean Museum – Oxford ! Pitagora şi pitagoricienii le-au redescoperit, au scos în evidenţă unele proprietăţi, au elaborat metode pentru costruirea lor, etc., apoi Platon , cu marea-i putere de convingere, le-a asigurat de nemurire; Platon nu prea a avut talente matematiceşti ( nici Socrate !) , însă le-a acordat atenţia unui întreg dialog, a ştiut să determine discipolii talentaţi în aşa direcţie să se dedice subiectului, a ieşit în faţă întrebarea:„ de ce oricât de multe poligoane regulate şi numai cinci corpuri, ce înseamnă această limită , putem găsi oare o corespondenţă credibilă fie în planul concret, fie în lumea subtilului !?“ Dintre elementele esenţiale , apa primeşte drept corespondent icosaedru: „ apa este capabilă să se mişte de la sine, cât şi să fie uşor pusă în mişcare de către altcineva, datorită neuniformităţii sale şi formei figurii sale“
( Timaios). Icosaedrul are 12 vârfuri, 30 de muchii şi 20 de feţe care sunt triunghiuri echilaterale congruente ( corp regulat). Forma icosaedrului sugerează mişcarea şi curgerea, în sensul că dacă am confecţiona corpuri reale, din anumită substanţă, de mărimea că toate pot fi înscrise în aceeaşi sferă, şi am azvârli aceste „ zaruri “ pe o suprafaţă plană , atunci am constata că cea mai fragilă stabilitate o are icosaedru, dintre cele cinci solide şi cea mai bună stabilitate – hexaedrul ( având Pământul ca echivalent) . Icosaedrul are 12 vârfuri, 30 de muchii şi 20 de feţe care sunt triunghiuri echilaterale. Forma acestui Solid sugerează mişcarea, curgerea şi ocupă cel mai mare volum din sferă. Icosaedrul se află in dualitate cu dodecaedrul (quintesenţia ),unul se naste din celălalt prin mişcări geometrice simple( dacă unim centrele de greutate ale feţelor unui icosaedru se obţine un dodecaedru).Corespondenţa dintre Elementele Lumii şi Solide este o metaforă uriaşă ( Platon a fost un Poet al cuvântului): corpurile regulate înscrise în sfere din ce mai mici, atât de mici cât cu ochiul nu le mai putem percepe reprezintă particulele de bază ,părţile componente pe care: „ trebuie să le concepem atât de mici încât … să fie invizibile pentru noi, masele lor putând fi măsurate numai când se află mai multe la un loc; un mic paradox: Platon - „ idealistul“ dezvoltă o teorie „ materialistă“ care este foarte aproape de Einstein, teorie cu mult mai subtilă decât a „ atomiştilor“ din timpuri apropiate sau contemporani cu el. Apa umple tot spaţiul în care este turnată – icosaedrul se apropie cel mai mult de „învelişul“ sferei, iar dualitatea cu dodecaedrul transpusă in apă – quintesenţă va fi dezvoltată mai târziu în dubleul Agheasmă - Duh. Cele două linii paralele în sinea lor au ca puncte de legătură ( orizontala ), pământul – viaţa - quintesenţă, dar apa care se varsă … Prin completarea de tip escatologic , plurivalenţa ascunde in filonu-i fară sfârşit un suspin cosmic , tot aşa se cade sa urmărim această traiectorie lipsiţi de exuberanta dar şi de pretenţia ca cea ce a început să se întâmple nu este iluzie care să ne determine să eliminam începutul; ori una , ori alta : coordonarea şi simultaneitatea se impun prin legea bunului – mers … rezultatele nu se vor lăsa aşteptate . Cine este grăbit - o să piardă , cine aşteaptă – nu o să primească . Nu este o dilemă , cel ce vrea să se ospăteze pur şi simplu ne atenţionează : „ atunci s-ar instala haosul când Divinitatea ar fi în repaus o miliardime dintr-o secundă“.
Corpul din fotografia de început a acestei postări imită pe cel ce în geometrie are denumirea de trunchi de piramidă patrulateră regulată: de fapt sunt două – doi străjeri la intrarea în Sânta Bisericuţă dintr-o piatră - Aluniş.
Ce asocieri ar fi posibil de făcut ?

Mai mult nişte enunţuri:
1) Indiferent în care perioadă au fost dăltuite, meşterul pietrar nu ştia atât de multă matematică, desenul geometric vorbeşte despre unghiurile feţelor între ele; mai mult < din interior > , prin desen le vezi cu uşurinţă, însă atunci când ai în faţă bolovanul inform şi trebuie să-i dai viaţă < calculele geometrice > ajută foarte puţin – îşi intră în rol intuiţia, experienţa ,talentrul şi … legătura de curăţenie cer-pământ.
2) nu am măsurat < obiectivele > - ar fi cât un semimodul de la Coloana lui Brîncuşi ?

3) urmele de dăltuială fac posibile comparaţii cu alte vestigii ?
4) dacă ar fi opera ultimelor secole – atunci care ar fi semnificaţia lor – pentru acest timp ne aflăm în curtea unei biserici creştine ( creştinate !) !?
5) cu puţină bunăvoinţă descoperim şi semne: priviţi baza mică …
6) sunt persoane în zonă care ştiu multe şi mărunte … cineva poate culege o informaţie încât să ieşim din zona:
< poate o fi aşa ! >.
Fie să fie bine!

121. Energetica locului şi transferul de energie

Dacă mi-ar cere cineva socoteală pentru vorbele din postările de până acum şi să demonstrez măreţia acestor locuri ( măreţia se simte !) i-aş arăta cerul sau i-aş propune să zăbovească în iarba înaltă trântit a nepăsare preţ de câteva minute, cu mâinile căpătâi … Oricum aş avea propuneri – demonstraţiile nu-s pentru subtilitate. Şi cum stai culcat în iarba înaltă, în liniştea aceea, imediat ce se astâmpără şi gândurile tale, închizi ochii şi simţi îngerii trecând: fie că trec prin văzduhul real, fie că-i plimbă un abur albastru – simţi aripa şi un murmur de sfere lovindu-se prin mângâiere în acea visare: „ pe-o gură de Rai“. Teoriile sunt cunoscute: locul naşterii are valoarea punctului ce emite energii înalte şi la o eventuală vizită are loc un transfer rapid; dar fenomenul de „încărcare“ este simţit şi de persoanele străine - prin naştere - de loc. Pentru un anume ajutor – când a fost cazul – am cerut numai - acelor persoane să expună impresii: prima senzaţie – bineânţeles – este de uluială ( „ nu credeam că există aşa ceva pe pământ ! “),apoi senzaţia din primele trei zile că cineva din interiorul tău ( sânge , oase, muşchi…) ar vrea să te dezmembreze ( deci: nu este vorba de febra musculară !) , apoi după cinci zile senzaţia că ai întinerit cu 20 de ani.
Să fie nevoie să nu stai culcat a hodină – este o performanţă, la o aşa vârstă ! Sunt cu mult mai tânăr decât nea Ion, m-am născut aici, am trăit mult timp pe aceste meleaguri, dar mă dau bătut: după un kilometru de mers trebuie să rămân în urmă, fac nişte fotografii – zic eu, scotocesc în bagaje, nea Ion trage cu ochiul, înţelege despre ce este vorba şi-mi aruncă ultima filozofie:
< Domnu” să mă filmezi cum mă îndepărtez ! >

120. Găvanul de piatră – platou de sacrificiu pentru animale

Această poză nu trebuia a fi făcută; faptul că este expusă reprezintă un gest de neiertat: locul poate fi spulberat cu cele mai bune intenţii.
Piatra Rotării de la Cătina a fost propusă pentru dinamită cu scopul
( oficial ) de a se obţine piatră pentru diverse nevoi; acolo este cea mai veche amenajare de pe teritoriul României …
Imaginile din această postare propun spre a fi enunţate variante: dacă aceste lucrări ( artificiale ) sunt într-adevăr platouri de sacrificiu , atunci au o vechime destul de mare; locul unde este plasat un asemenea găvan ne asigură în totalitate că nu este vorba de sacrificiu uman ( precum la Piatra Rotării).
În arealul Aluniş-Nucu am găsit – cel puţin trei asemenea locaţii. S-ar putea face confuzie cu ulucele pentru adăpat, însă ulucele au fost dăltuite la baza câte unui minimasiv – animalele să aibă acces, găvanele din această postare se găsesc pe vârful câte unui bolovan – acolo un animal nu ar putea ajunge.
Specificul acestor adâncituri este şanţul de scurgere – făcut în poziţia de prea-plin şi orientarea este spre sol – bineînţeles – dar cu scopul vădit ca sângele de surplus să fie absorbit de pământ, fiind evitată posibilitatea ca să devină sau să aibă în prelungire ciuciur; < recoltat > ar fi fost sângele din găvan – acolo ar fi capacitatea de 6 -10 litri.
Dacă varianta expusă aici ar fi corectă, atunci acest ritual de sacrificiu
( ovine !) este posibil să fi aparţinut vechilor păstori – se afirmă că transhumanţa era practicată şi pe timpul pelasgilor, iar această zonă reprezintă unul din cele mai mari vaduri ce asigura trecerea dinspre Ardeal şi Moldova, prin Muntenia spre Baltă. Mioriţa ( varianta Alecsandri ) aici s-a născut şi varianta Zăican ( poate nu atât de veche) aminteşte de Băleanca şi Bălăneasa.
Scopul sacrificiului: sângele ce se scurgea în pământ – un fel de prinos … Mama – Pământ era implorată să producă pe mai departe iarbă înaltă, turmele să crească. Sângele din găvan era amestecat în apa pârâiaşului ce curge prin apropiere, locuitorii satelor de din vale stropeau cu această apă ogoarele şi fânaţurile pentru belşugul rodirii.

119. Clocimpul de odihnă în văzduh

„Ai coborât din văzduh pentru a te ridica iar cu un alt rost “

În zona de Curbură găseşti la tot pasul exemple când piatra – mai puţin vie – s-a înfrăţit cu arborele – atât de viu; în faţa unei asemenea privelişti cazi pe gânduri: cum de a fost suflată sămânţa vieţii şi în acest context !
Asta nu înseamnă că nu sunt zone unde pădurea este falnică.
Beldia se face din lemn de esenţă tare – cel mai bun este fagul.
Socrul mic şi viitorul ajutor de ginerică au colindat pădurea,au făcut calcule ( arborele să fie suficient de înalt – peste 10 metri – drept ca lumânarea, să aibă numai câteva ramuri sus – dintre care una bună pentru clocimp,să nu fie mai gros decât mijlocul unui om tânăr,către vârf să fie suficient de puternic, să nu aibă cicatrice sau babiţă şi să fie la loc bun de tras ). Acum este ales şi al doilea fir ( de rezervă), dacă primul are defecte care nu se văd decât după tăiere !? Cuvântul final pentru alegere îl are socrul mic, iar ajutorul de ginerică îşi însemnează în minte locul din pădure: o să vină cu echipa care o să doboare copacul şi atunci socrul mic nu mai participă. Echipa doborâtorilor are patru oameni, ajutorul de ginerică numai asistă;între timp soseşte şi atelajul: căruţă fără dric trasă de boi.
Copacul este doborât cu meşterşug: fie prin aninare, adică să alunece în cădere pe un arbore vecin, sau se determină locul unde o să cadă coroana şi se face acolo o grămadă afânată de crengi: în cădere lemnul să nu şubrezească, să rămână şi bucată pentru clocimp şi , pe cât posibil, să nu-i sară coaja. După ce este doborât copacul şi se constată că toate cele sunt în regulă, animalelor li se lasă jugul şi primesc tain ( tărâţa socrului – glumesc cei prezenţi), se aprinde un foc mic la un loc ferit – chir dacă este cald, ajutorul de ginerică aduce vinul, cel mai în vârstă dintre lucrători, cu primul pahar face o cruce pe faţa restului de tulpină ce o să rămână în pădure şi zice: „ dacă o să lăstăreşti înseamnă că am primit iertare “. După ce au băut – simbolic – câte un pahar ( cinstea mare se face la casa miresei ! ) – aranjează lemnul pentru transport: copacul devine inimă pentru căruţă, deplasarea se face în convoi, nu este tocmai uşor să te strecori cu o asemenea lungime pe drumuri de munte , prin codru.
La destinaţie beldia este aşezată în cumpănire pe orizontală, la partea de tăietură se dă cu muruială; peste trei săptămâni „ echipa doborâtorilor“ devine echipa ce pregăteşte beldia pentru „ridicat“ şi o ridică în vinerea nunţii. Am zis: beldia este o coloană aproape cilindrică – comparaţia se justifică datorită lungimii mari de jos până la clocimp. De la clocimp până la partea de sus este tot atât cât de la talpa unui om la bărbie. În capătul de sus se încastrează prin sistemul „moş în babă“ - „cumpăna“ – o bară orizontală prevăzuta cu trei orificii: două spre capete unde se înfig brazii ( al mirelui mai fix, al miresei - împodobit - mai lejer) şi al treilea orificiu la mijloc; cel care „urcă beldia“ în ziua nunţii – de obicei ajutorul de ginerică – după ce a depăşit prin urcare clocimpul – acolo cu un picior în sprijinit se odihneşte apoi mută bradul mirelui în orificiul al treilea ( de la mijlocul cumpenei ) desface „pachetul de cinste“ –în care se află un obiect de preţ sau bani şi o sticlă cu băutură, ridică bradul miresei şi coboară alunecând la vale cu aceste trofee: abia în acest moment nuntaşii încep să mai respire, simbolul central al nunţii a fost coborât printre ei, se continuă cu veselie: chiot şi joc; fără de brad nuneasca nu ar fi fost posibilă. Nunul mare – bucuros – cinsteşte încă ( un mic dar ! ) pe cel ce a coborât bradul. De bradul ce a rămas în beldie a uitat întreaga nuntă – chiar şi mirele!
De la „ridicare“ în vinerea nunţii până la coborâre – beldia trece prin multe transformări de formă: cadranul rectangular se roteşte cu 90 grade – orizontala devine verticală,până să primească cei doi brazi este o cruce Tau,
pe verticală împodobită cu cei doi brazi anunţă tăriile că o nouă pereche cere îngăduinţă de expans întru” modelarea ondulată a nesfârşirii, bradul care coboară atenţionează mireasa ( şi nu numai pe ea !) că are rosturi pâmânteşti , iar bradul ce a rămas în prelungirea beldiei pe verticală ( împreună cu orizontala cumpănă formează o cruce a bucuriei) atenţionează mirele ( şi nu numai pe el !) că în crucea bradului e tăria omului, adică ceva tot despre verticală este vorba – altfel de ce atâta văzduh în toate astea !?
Beldia de nuntă - prin legătura ce realizează - este un simbol puternic: numai Coloana fără Sfârşit şi Masa Soarelui îi pot sta alături.

118. La Aluniş ( 1 )

Despre şanţul incizat în faţa unui minimasiv - care să foloseasă pentru prelungirea unei grote - acum se poate afirma fără a se mai face confuzie că ar folosi pentru a strânge apa de precipitaţii: şanţul destinat să primească învelitoarea anexei are unghiul cu vârful în sus, în acel unghi intra ( intră) şindrila sau tabla; apa coboară pe faţa de piatră, găseşte întreruperea făcută de şanţ şi ajunge pe învelitoare fără să se prelingă , fără să intre în contact cu suportul învelitoarei. Metoda este aşa de simplă, însă de neînlocuit: această legătură dintre munte şi construcţia artificială este elastică , fără angajament: constructia omului ( efemeră ) poate cădea în ruină, muntele rămâne să povestească celor ce vin despre ceea ce a fost. O legătură pe bază de liant ( oricare ar fi fost , oricare ar fi ) ar însemna o simplă glumă după ce vezi soluţia şanţului. La Aluniş şi la Cetăţeni anexele există, la Iosif se văd urmele sfârşitului unei anexe, ori a începutului dar din anumite motive construcţia a fost nefinalizată.
La Aluniş constuctorul a dezvoltat şi talente pedagogice: a dăltuit pentru curioşi ( desigur şi pentru el spre aşi uşura munca ) trepte fixe, în stâncă – dacă le urci ajungi sub acoperişul anexei.
Făcând treptele nu a mai avut nevoie de schelă şi terminând lucrul a lăsat acestă operă de ajutor în vigoare; poate şi un fel de reclamă pentru gospodarii acelor vremi: < se pot face trepte la casă din aşa fel de material ; sunt nemuritoare! >.
Ideile iniţiale: prima care se referă la şanţul de legătură masiv-anexă şi a două care a produs treptele de sub acoperiş – sunt străvechi; în 1871 astfel de lucrări ori erau terminate , ori , ca la Sf. Iosif, probabil , începute numai – au fost sistate ( motivul abia este bănuit !).
În zona în care şanţul - tampon este atât de puţin adânc încât nu ar fi eficient dacă învelitoarea nu ar fi din tablă - este posibil să-ţi faci o părere despre momentul construirii anexei .

Iniţial – aici la Aluniş a fost proiectată o anexă de dimensiuni cu mult mai mari , şanţul - tampon rămas în afară a ceea ce există acum este dovada.Dar acest şanţ era suficient de adânc încât să primească şindrila; să aibă o vechime mai mare, să fie urma unei anexe vechi care s-a deteriorat şi a fost abandonată în mărimea respectivă!!??
Să fie bine !

117. Stâlpii , bradul - coloana vie

„ Aici s-a întâmplat ceva interesant !“ – locul era insemnat cu o creangă înfiptă, un stâlp de lemn sau de piatră ( o piatră mai lungă ).Piatra de răzor a celor vechi avea peste o tonă şi era îngropată 99 de procente , rămânea afară un vârf , cât un pumn de copil, deci stâlpul ascuns; când era instalată o astfel de piatră – evident – participau toţi vecinii şi în gropa de găzduire făceau altă groapă mai mică în care îngropau o ulcică de pământ; ulcica adăpostea un ghemotoc de plante – fiecare participant, cu sfoară de tei făcea o legătură ghemotocului şi asta însemna că ai fost de acord cu ceea ce s-a hotărât despre punctul de răzor, că nu vei dezlega vreodată această învoială şi – în plus – o să transmiţi corect toate acestea urmaşilor tăi, altfel … şi se zicea un blestem înfricoşător … neamul tău să devină cenuşă în vânt cum au devenit praf uşor plantele îngropate cu vasul de ceramică (o variantă !).
Cu timpul, pe linia de răzor era plantat câte un pom, apoi s-a ajuns ca să fie plantat pomul numai în colţurile de răzor. Crucile de răzor ar fi specifice zonei de câmpie şi aveau putere de simbol cu mult mai mare decât stâlpul îngropat - fiind puncte de răzor pentru proprietăţi mai întinse ( moşii ).
Bradul creşte în partea de sus a Zonei de Curbură , unde se află rupestrele găsim pin şi molid. Pentru acest copac a existat admiraţie născută in momentul acţiunilor omului: să ai căpriorii şi grinzile de la casă din brad – nu-i de colea ! A existat şi o admiraţie pe fond religios: dacă cineva doreşte a planta brad să o facă numai în curtea unei biserici; cine-şi planta brad în curtea casei nu prea era văzut cu ochii buni: bradul trebuie lăsat să crească unde-i place.În creştere bradul îşi păstrează axul principal, coroana bradului nu aminteşte de multiplicarea fractalică, coroana lui are „trepte“ şi aminteşte de piramidă, o piramidă vie, un con în trepte, da – ceva ovoidal. Însă cel mai direct bradul – prin axul central – aminteşte de coloană, simbol a ceea ce este falnic şi mai falnică decât legătura pământ – cer nu există.
Se zice că molidul roşu ce se află pe platoul din faţa bisericuţei Sf. Iosif de la Nucu – a fost plantat chiar de călugăr, deci ar avea câteva sute de ani, oricum Henry Trenk - pictorul elveţian ce l-a însoţit pe Odobescu în 1871 l-a imortalizat, pentru momentul de atunci , într-o acuarelă. Legenda spune că înainte exista acolo un brad - brad şi „era foarte rodos în muguri“ că străsihaştrii uscau mugurii la dimensiuni mici şi-i scufundau în miere.
Prin formă şi culoare îţi inspiră optimism, poftă de viaţă , prin verticalitate de coloană - măreţie; pentru această zonă – bradul este ramura de finic: nuntă fără brad şi fără lăutari nu s-a pomenit !
Aici are loc un eveniment important: şi era înfiptă în pământ o beldie şi în vârful ei cei doi brazi: al miresei o să fie coborât în duminica nunţii, iar beldia ( coloana) este adusă la orizontală după şase săptămâni.
Combinaţia aceasta dintre două simboluri „tari“: coloană + brad capătă semnificaţii uriaşe; ar fi interesant de ştiut dacă acest obicei al „beldiei de nuntă“ este specific zonei sau o fi universal. Acest ceremonial al beldiei – forma lui completă – este foarte interesant: copacul folosit pentru beldia propriu –zisă era fagul şi era ales un copac tânăr, înalt şi nerămuros. De obicei copacul pentru beldie era tăiat din pădurea „comună“, înţelegerea nescrisă obliga pădurarul să lase libertate ca acest copac să fie ales de oriunde şi oricare ar fi – la fel pentru brazii de nuntă.
Cine se urca să ia bradul , de obicei ajutorul de ginerică, demonstra forţă şi rezistentă – calităţi de recomandare că va fi capabil să-şi întemeieze o familie. Jocul căluşarilor şi Urcatul pe beldie - privite oferă distracţie , amuzament – dacă sunt executate solicită efort.
Ridicarea beldiei cu brazi înseamnă ruga către cer (a mirilor şi părinţilor) pentru binecuvântare, iar coborârea bradului reprezintă aducerea răspunsului în mijlocul veseliei şi apoi împodobirea acestui răspuns prin ritual religios.
Bradul în vârful beldiei – stindardul nunţii.
Până la coborârea bradului – beldia este axul nunţii, după coborâre – bradul însuşi devine ax.

116. Suliţele de sacrificiu, suliţele adorate şi bradul

Biserica de la Aluniş - imaginea de mai sus

Dintre popoarele vremurilor vechi , traco – geto – dacii nu erau singurii ce făptuiau scrificiul uman: locaşul pentru o suliţă de sacrificiu era făcut în piatră. Pentru acest act s-a vorbit de cele trei suliţe – ( probabil , pe undeva mai există dovezi materiale sau ne-a parvenit această informaţie numai pe calea scrisului). „Urme“ concludente există la Piatra Rotării şi la Cetăţeni,
( unele mici unde ar intra mânerul unei suliţe şi altele ca un vas … l-am numit vas de ardere … cu aşa grosime că ar putea primi trunchiul unui brad de 20-25 de ani) dar sunt plasate „neconvenabil“. Deci vârful bolovanului şi locul de sacrificiu sunt noţiuni incompatibile pentru că acele găuri sunt chiar pe creasta bolovanului, mai degrabă acolo era plasat ceva şi mulţimea din jurul locaţiei privea ori a sărbătoare , ori a adoraţie.
Mai mulţi prieteni, cu mult mai pricepuţi decât mine în treburile astea delicate – au tot discutat acest subiect şi o să reproduc în rezumat , pe segmente – câte ceva :
– suliţele înfipte în pământ foloseau ca „altar“ primitiv , de nevoie, înainte de război, oştenii îngenunchiau în faţa lor invocând zeul Marte pentru izbândă şi ocrotirea vieţii, deci nimic sângeros, un sacrificiu prin gând – o prosternare, act răsărit din frică şi nevoia de autosugestie, suliţa fiind un fel de idol, de fapt reprezenta zeul sau colana prin care gândulo urca către cer.
– se zice că este la fel de adevărat că în graba momentului de dinaintea luptei ce se apropia, tot ca o invocaţie erau sacrificate iscoadele prinse şi se încropea un platou „la faţa locului“ , un cerc scrijelit în pământ şi in interior suliţele; după luptă ( şi evident – victorie ) se mergea la locul ce avea o aşa destinaţie, platoul de piatră, cu mai puţină grabă şi populaţia participantă era mai pestriţă – nu numai oşteni. Era un fel de „lecţie“ dar şi act de mulţumire faţă de zeul ce a fost generos şi ocrotitor; nenorocirea cădea cel mai des asupra celor luaţi prizonieri. Zeii nu erau atenţionaţi aşa oricând, cerinţa prin sacrificiu înseamnă totuşi deranj şi exista o periodicitate.
– în intervalele dintre evenimente supreme se făcea adoraţie către zeităţi paşnice: zeiţa Bendis proteja flora şi fauna , vâna şi făcea farmece; zeiţa lunii avea ca simbol bradul ( arborele viu ca o reprezentare a lumii de dincolo – împărăţia fără sfârşit a lumii lui Zamolxe ).
– adoraţia în grup a bradului: un arbore tânăr „cerea“ un orificiu mai mic în piatră, iar un trunchi mai viguros o gaură mai mare sau era înfipt bradul în orificiul mic şi în vasul fix de alături se făceau arderi – fie ca parte a unui ritual, fie numai pentru efectul produs de limbile ce se înalţă şi pier.
Aceste urme există ( încă !) – aici a fost propusă şi o altă interpretare – nu elaborăm talente de ştiinţă bătută-n cuie, nici vorbă: este posibil ca mâine să auzim de o ipoteză ce i se poate alătura un procent mare în a fi plauzibilă.

115. Despre comensurabilitatea în cubicitate sau despre verticala într-un anumit punct terestru – şi nu numai

Oamenii străvechi cunoşteau că raza ce unşte Steaua Polară cu ochiul privitorului este verticala; aceasta ar fi o dimensiune „ cosmică “. Pentru situaţii concrete, mai ales când erau în burta muntelui şi nu aveau la îndemână o rază, era necesar să folosească o altă metodă.
Cei din urmă meşteri de case foloseau funia cu douăsprezece noduri: pe o funie suficient de lungă măsurau pentru 13 semne şi pe cele din capete le făceau să se confunde apoi formau triunghiul cu laturile de 3, 4 şi 5 segmente; „ acest echer “ cu numere Pitagora era folosit pentru a se da rectangularitate camerelor unei case. Când trebuia fixat un stâlp vertical ( de exemplu - beldia de nuntă ) foloseau funia cu 30 de noduri, care – pentru această lucrare – oferea o mai bună aproximaţie, triunghiul era format cu laturi de 5, 12 şi 13 segmente, latura cu 5 segmente era „întinsă“ de-a lungul beldiei şi lucratorii făceau „cumpănire“ de 3-4 ori, apoi era înţepenită în pământ şi , în sfârşit – era verificată lucrarea cu acest echer vertical .
Aceşti „cei din urmă“ meşteri ( dulgheri ) nu ştiau de Pitagora şi celebra lui teoremă, însă manifestau o anume încăpăţânare ca cele ce vin de dinainte să fie întocmite după rânduiala cum au fost transmise: cei mai în vârstă nu acceptau celor tineri ca din grabă să treacă peste un pas al algoritmului respectiv. Pentru incintele de La Rupestre nu s-a stabilit dacă meşterii pietrari intrau în burta muntelui făcând – mai întâi – dăltuială pentru uşa chiliei sau pentru una din ferestre . La Dionisie se crede că s-a început cu una din ferestre, iar topologia locului La Iosif te îndeamnă să crezi că au început cu uşa. Oricum o fi fost – când au ajuns în interior – lucrând nu prea au greşit şi se mentine întrebarea: cum de au simţit axa minimasivului, verticala interiorului !
Cei care au transformat peşterile în locuinţe sau pur şi simplu au lucrat „în viu“ – nu erau primitivi: nici ingineri în rezistenţa materialelor şi nici nu se bazau pe brodeală – încât să se surpe muntele.
„ Să fii mândru ca o beldie de nuntă !“ , adică să-ţi păstrezi verticala, să nu accepţi situaţia căţeluşului care se gudură la picioarele stăpânului.
Sa fie bine !

114. Bolovanul interesant – Cetăţeni

1) Măriţi poza la maxim şi potriviţi şi cursorul orizontalei şi pe cel al verticalei la jumătate: rămâne în cadru numai groapa cea mică – nu are în ea nici praf de vant, nici iarbă. Ca aceasta – mare asemănare – zic eu - se află la Cătina, la Piatra Rotării (două ) – şi le bănuiam utilitatea acolo ca lăcaşuri pentru stâlpişorii de balustradă, să protejeze turiştii – fiind loc periculos. Aceasta de la Cetăţeni , din acest vârf de bolovan nu ar avea cum să aibă acelaşi rost!
2) Mişcaţi cursorul orizontal spre dreapta, evident imaginea se duce la stânga, apare creasta bolovanului din care s-a cioplit ( să zicem !) spre dreapta un fel de treaptă, sau apare ca un uluc înfundat spre Sudul pozei, dar degajat spre Nord. În centrul acestui uluc se află o adâncitură în care s-a strâns pământ ca praf adus de vânt şi a crescut iarba. O fi posibil ca această adâncitură să fie tot de tipul < vasului de ardere > ( o denumire provizorie)?!
3) Mişcaţi cursorul încă şi apare a doua < treaptă > şi ea cu o groapă vas mai adâncă. ( vedeţi şi postarea din acest blog cu nr. 97 ).
4) Mişcaţi cursorul verticalei în sus şi apare înspre Nordul pozei încă o groapă – vas ; acestea au aceiaşi formă cu gropile de colectare de la Piatra Rotării - Cătina, cu vasul de pe primul bolovan – Cetăţeni şi ceva , ceva cu cele < şapte urme de picior > de la Aluniş. Dacă primeau în ele stalpi de lemn ( cu ce scop !?) , ori erau vase, ori altceva … Consider că nu sunt jucărioare moderne . Ce ziceţi ?

Photo: Paul R.

113. Urme de paşi ( 3 )

Construcţia acestui blog are ca fundament ideile ce pot fi lansate faţă de un anume subiect: în general, în interpretare – pe bază de obiect arheologic sau prin comparaţie – ( fantezia aduce ineditul – în mod sigur) - şi, câteodată soluţia. Urmele dăltuite-n piatră, segmentele , punctele şi figurile simple din diferitele locuri, ( un cerc cu două diametre perpendiculare este deja o figură complicată) sunt străvechi, de dinaintea oricărui alfabet. Strămoşul acela de acum 30000 de ani – faţă de noi , avea mai puţine posibilităţi de a stoca şi de a transmite informaţia. Chinul nostru de acum de a înghesui pe suport – D2 bucăţi din spaţiu o să pară urmaşilor noştri de neînţeles: cu universul ordonat prin mai mult de trei dimensiuni o să-şi bată şi ei capul – şi tot aşa! Mai grav este că din cauza „ progresului “ nu mai este posibil să dezlegăm enigmele simple: cunoşteau cei vechi procedeul prin care piatra era desfăcută în elemente primordiale , apoi pusă în formă nouă la un loc favorabil !? Ideea este de tip S.F. – şi dacă !? Până vom fi în stare să descifrăm anumite mesaje – evident că trebuie să conservăm obiectivele în cauză. Dacă la rupestrele de la Nucu sfărâmăm câteva incinte altar, pentru că existenţa lor în multiplicitate încurcă nu-ş ce teorii, atunci nu prea mai este nimic de zis.
Masa rectangulară din piatră – curtea bisericii din satul Muscelul Cărămănesc – ultimă vorbă – a stârnit interes că suna a gol: platforma orizontală ( 2,20; 1,30; 0,30) metri – şi dacă … Să zicem că a fost accident, dar foarte rapid bucăţile dezastrului au fost împotmolite în ciment, iar clopotul cel mic a cam fost plimbat şi a venit altul în loc;uite - aşa,nişte exemple minore.
O capodoperă nu are nimic minor în ea ! Este greu ca nepoţii mei (1-3 ani - acum) să priceapă la vârsta majoratului că masa în cauză era o bijuterie născută din sufletul strămoşilor mei şi ai lor – câţi ,or fi fost – oameni de verticală şi cum să le explic lecţia despre sunet: clopotul cel mic făcea valuri în curtea bisericii , iar la 6 km distanţă , la Boşoveiu – în pădure, omul lăsa toporul din mână, asculta văzduhul, descifra ce spune semnalul şi în neclintirea bunului - simţ se închina. Uite – nu am bănuit încurcătura ce a fost să vină şi nu am înregistrat acel sunet ce mi-a însoţit pe ultimul drum: părinţii, bunicii, străbunicii, …Satul acela este mai puţin bogat: a dispărut un sunet !
Oare, cel ce duce bucăţi de piatră-nsemnată la el pe birou – devine bogat? Urmele de paşi de la Cetăţeni, de la Aluniş, cele ce duc spre apa Pârscovelului , etc. – ar trebui turnate în plumb să avem ( în negativ !) imaginea lor – dacă altfel nu se poate.
Acest articol nu este un pamflet, ci un cântec trist ce aminteşte (era nevoie ?) că trebuie să respectăm vrerea celor ce au făptuit ceva în ideea unei curăţenii simple, de suflet.

Photo de Paul R. - Urme la Cetăţeni

112. Urme de paşi ( 2 )

Fotografia postată mai sus este a unui ziar - panou afişat cândva la Cetăţeni; mult timp nu am dat atenţie conţinutului acestui articol, consideram că litera este aşa de mică încât citirea lui ar fi imposibilă. Cu oarecare efort am reuşit să transcriu textul. Afirm că textul a fost publicat intr-un ziar , nu îi ştiu numele ziarului şi nu ştiu nici numele autorului. Publicarea lui pe fond deosebit decât al restului de postare vrea a scoate în evidenţă cele explicate.

Si textul extras din chenar:
Urmele de tălpi săpate în piatră ( 2,5 cm în adâncime ) apar în diferite zone ale terei, dar exclusiv pe înălţimi, cu poziţie dominantă şi orizont degajat). Având lungimi între 16 şi 20 cm se prezintă adesea în număr mare, din care cel puţin o treime sunt grupate câte două ( stângul – dreptul) , dar şi perechi după mărime.
În Italia – prezenţa unor urme de 23 cm lungime, în medie, în neolitic ( când populaţia alpină avea o talie relativ mică) – a putut ajuta la determinarea datei când au fost executate… Pe de altă parte multe sunt dirijate în sensul de urcare , spre vârful masivului de piatră şi spre Est, cum ne indică cele 15 urme de pe „Roc de Gieuh“ din Savoia, Franţa.
Unele sunt prezente şi în România, cum o demonstrează cele de la Cetăţenii din Vale ( 265) din cadrul ansamblului rupestru, de pe malul stâng al Dâmboviţei cu schitul lui Negru –Vodă săpat în stâncă. Şi aici călcâiul este mai adânc - iar datarea poate fi ajutată şi de cea a celorlalte elemente în situ.
La Cetăţeni urmele grupate , coboară de la mamelonul ce poartă în popor numele de „ tronul lui Negru - Vodă“ ( loc identificat de ing. D. Todiriciu în 1958 ca punct astronomic perfect, şi sunt ca şi în Alpii Italiei însoţite de cupe săpate şi ele în piatră. Cercetătorul Georges Nalh atrage atenţia asupra faptului că aceste urme umane sunt majoritatea asociate cu cupe.
Astfel în Savoia , la Thyl pe roca „Pierre du Portuit“ apar 62 de semne ( din care 12 perechi) însoţite de 160 cupe, iar în Landevillard din 82 urme – 32 sunt perechi, împreună cu 80 cupe.Cercetătorii francezi care studiază pe cele din Bretania , urme ce apar pe pietre şi în ocean, atunci când se retrage apa mării ( malul francez afundându-se continuu ) le consideră realizate de echipe preistorice mixte ( de bărbaţi şi femei) trimise deliberat de aborigenii Europei, după topirea glaciaţiunilor, pentru a marca zonele stabile faţă de fluctuaţia nivelului apelor.
Cercetătorii din zona Alpilor consideră că poartă mesajul unui cult al înălţimilor al roturii (rotării ) , al răsăritului de soare – cerând protecţie – cult ce a devenit dominant din epoca fierului până în secolul al XVIII-lea.
Considerăm că rolul lor este de orientare terestră – repere ale omului arhaic, care deşi nu dispunea de aparatura modernă sofisticată avea aceiaşi nevoie pentru a înregistra şi pentru strănepoţi descoperirile, observaţiile îndelungate, adică experienţa sa în conformitate mai nemijlocită cu natura şi în primul rând cu aceia de care depinde existenţa sa.
Cercetătorii din România ar putea beneficia în studiile lor şi de alte aspecte pe care le poate oferi analiza comparată a acestor mărturii în piatră.

Photo: Paul R.

111. Apel

Nu sunt împotriva turismului … civilizat ! Când a fost fărâmată Pieta lui Michelangelo – a oftat a părere de rău întreaga planetă şi am zis, uite – încă suntem oameni. Câte un călător ( nepoftit ) vine la rupestre cu levierul în rucsac şi de unde de neunde reuşeste ( de obicei reuşeste având puterea pârghiei la îndemână ) de rupe o bucată din rocă – dacă piesa are şi două , trei semne este excelent şi ajunge bucata preţioasă ( prin vechimea scrierii – poate mii de ani) la dumnealui pe birou. Dacă-i atragi atenţia în vreun fel se uită la tine cu o figură de viţel obosit şi mai îngaijmă cu oarecare ţâfnă ( totuşi ) : „ da ce am făcut !?“.
Acesta-i un caz fericit , din „Piatra în formă de inimă“ de pe culmea Broscari a mai rămas câte ceva, se aude că minimasivul Piatra Rotării a fost propus spre a fi dinamitat ( e nevoie de piatră !!!!????) ; am scris: platoul de sacrificiu de la Cătina este cel mai vechi obiectiv (de aşa nuanţă) din România. Scria la ziar că este propusă spre strămutare Crucea Manafului – cu toate formele legale pe masă – spre binele acelui templu, să fie mai aproape de civilizaţie ….
Poate cineva cu inimă priveşte poza postată mai sus şi dacă are capacitate mare în cutia toracică să strige alături de noi:
NU ESTE BINE !

Photo: Paul R.

110. Apa de ploaie, apa de rouă, bolta şi colţii

Roua - cât timp călătoreşte produce efect de formă; broboana de rouă călătoare seamănă cu lacrima – Lacrima Cerului.
În singurătatea ei lacrima nu exprimă durerea ci, în primul ei rost atenuează sau elimină durerea: prelungirea conică – adaos într-un trup la sfera lichidă – produce efectul conic de formă şi tulbură spaţiul, cheamă energia cea de pretutindeni şi … primeşte răspuns; răspunsul este măsurat prin efectul benefic; în al doilea rost aduce echilibru prin eliminare în momentul critic al unui anume surplus de anume lichid al interiorului. Aceasta ar fi calea:
„du-te !“: Oul Cosmic al Carpaţilor de Curbură , de obicei este sferic – mare acumulator de energie din spaţiu, dar având efect de formă nul; din întâmplare sunt descoperite forme interesante, îngemănări de forme în piatră care te fac să repeţi ca realitatea întrece închipuirea, dar Oul - lacrimă este de departe cel mai interesant: este copiată în piatră Lacrima Cerului.
Srăsihaştrii foloseau pentru vindecări apa de rouă colectată fie din buzunarele scaiului vânăt , fie din ulucele de piatră de la poala câte unui perete de piatră. Era la mare preţ roua recoltată în perioadele de aprigă secetă; despre acest produs de condens se zicea că „ nu se strică niciodată“; au fost oferite şi explicaţii: călătorind pe faţa de piatră spre uluc , această apă înmoaie muşchiul de piatră din cale şi din aşa ceva s-ar îmbogăţii cu anumite principii de tipul conservanţilor. Roua era ridicată din uluc în fiecare dimineaţă: cadavrele insectelor înecate accidental ar micşora proprietăţile benefice. În lume s-au făcut studii despre Apa vie – foarte interesante şi au fost scoase la iveală unele adevăruri . Este posibil ca apa de rouă să ofere o pistă paralelă. Dacă prin vibraţii subtile apa inoculează proprietăţi de-o anumită tărie, după cum în jur se întâmplă fenomene prielnice sau nu, atunci dondănitul apei nu este un simplu eres.
Grotele au tavanele sub formă de boltă – trebuie să bănuim: sunt mari acumulatore de energii blânde, aceasta înăuntru,; în afară – nu ici , dar dincolo sigur – se înalţă spre cer, măreţ ca o beldie de nuntă – colţul de piatră, înfipt acolo de când neodihna primordială, de nebănuit ordonator pentru efectul de formă; colţii de piatră captează energia cosmică pentru acele ţinuturi cu mai multă eficienţă decât Piramida Mare, după o rânduială încă nedescifrată, deşi pe la baza minimasivului, ori mai încolo în poiană ştrăluceşte în vechimea lui câte un înscris elegant şi tulburător. Aceasta ar fi calea „vino !“. Ascunsă în făget, la poalele Zboiului - piramida dintr-o piatră,iar o peşteră fără sfârşit ( cum alt fel !) s-ar ascunde prin zonă.
Dacă străsihaştrii căutau o aşa piesă alături de care prindeau momentul când puteau potoli gândul – nu ar însemna idolatrie – mai degrabă ar fi vorba de o însuşire subtilă prin care o parte din ceea ce este viu poate intra în echilibru cu energiile mari: de aici legendara lor stăpânire de sine.


Photos: Paul R. 1) Colţi de piatră la Cetăţeni 2) Colţ de piatră la Brăieşti.

Să fie bine !

109. Despre pietre şi semne - coloane ( 3 )

Legătura dintre cer şi pământ realizată prin „arborele cosmic“ – este o idee complicată , cu reprezentări pe bază de algoritmi abia în matematicile moderne – teoria fractalilor. Imaginea mai simplă – a bradului pleacă tot de la coloană – I-ul, verticala.
„ COLOANA, cel mai vechi edificiu spiritual, asigură legătura între Pământ şi Cer, între material şi spiritual, între om şi forţele care-l tutelează.“ - Florin M.
Pietrele însemnate, evident - au semne (dacă numim litere „piesele“ alfabetelor despre care se ştie).
Majoritatea semnelor au relaţie de legătură cu: I,O,K,M şi H,însă tot atât de uşor se poate face comparaţie cu imaginile simple ale geometriei în D2 ( obiecte ale descoperirilor arheologice vechi de mii de ani au elemente de „geometrie sacră“). Desenul incizat pe un os a avut norocul că a apărut tehnologia prin care a fost posibil a i se stabili vârsta. Unele desene ale pietrelor „par“ a avea autori la fel de pregătiţi. „ Imaginile“ străvechi ale pietrelor sunt compuse pe baza aceluiaşi element: segmentul; cel mai simplu dar şi cel mai încărcat de greutate simbolică este I-ul.
I-ul vertical, numit aşa faţă de suprafaţa de lucru sau faţă de structura desenului este element de legătură: pământ - cer, subteran – terestru, pământ - lună, masculin - feminin,etc.
Iniţial I-ul a – în concret, ca obiect – avut rol de apărare şi rol apotropaic. Un mic inventar: băţul de sprijin ( bastonul ), de apărare şi la nevoie pârghie sau cumpănă – bâta , ghioaga. Stâlpul de la gardul împrejmuitor pentru curte, stâlpul casei, stâlpul casei la prispă, stâlpul – ax pentru stabilitatea unei clăi de fân, beldia la nuntă ( prăjina ), stâlpul central pentru a susţine acoperişul unei case de formă piramidală, I-ul la acoperişul de lemn ce înlocuieşte piatra unghiulară.
Se construia o casă nouă: la început şeful echipei de meşteri chema pe mai marii bărbaţi ai satului, cel puţin pentru a se fixa locul celor patru stâlpi: de fixarea lor depinde totul - pe urmă: configuraţie,temelie, orientarea faţă de soare, faţă de vânturi,se ţinea cont dacă locul este benefic, etc. Se obţinea forma rectangulară folosită fiind funia cu douăsprezece noduri; când se dorea ca apele acoperişului să finalizeze „în punct şi nu pe iapă“ atunci temelia avea forma pătratului. Cei vechi nu ştiau de efectul de piramidă, insă pentru unele temple ( vezi Crucea Manafului ) şi mai târziu , primele acoperişuri pentru troiţe, chiar pentru biserici aveau această configuraţie de piramidă - Ghiseh, despre care se ştie în prezent că produce un puternic efect de formă. În punctul unde se uneau muchiile celor patru ape era instalat un „ I “ real, piesă ce încheia scheletul construcţiei. În unele cazuri rămânea acolo numai partea terminală, probabil de aici denumirea: „ din capul unghiului“. O troiţă din Carpaţii de Curbură avea amplasat acest ax ( în loc de piatră ) din capul unghiului în sprijin direct pe axul vertical al crucii; crucea se sprijinea pe un postament de lemn în X ( în loc de teică ) prin coloană ( stâlpul – evident vertical ), apoi întregul acoperiş – prin axul unghiular – se sprijinea pe cruce şi prea puţin pe cei patru stâlpi ai acoperământului. Pentru Crucea Manafului , încastraţiile celor patru stâlpi verticali şi a celor două grinzi care au mai rămas din acoperiş , acesta fiind realizat numai din grinzi şi îmbinate prin tălpi în piramidă scară, rezulta în final un veritabil loc pentru veritabila piatra unghiulară.
O coloană ascunsă prin propria compoziţie: cruce prelungită cu un ax unghiular – piesă pentru acoperiş: înălţimea în piramidă.
Această construcţie imită ceea ce se întâmplă in macrocosm: Cerul este susţinut de coloane,iar vârful unghiului din bolta cerului – punct permanent al străfundului cosmic – Steaua Polară; axul ce trece prin această stea - punct are ca sprijin centru locului în care se află privitorul , trece prin această suprafaţă şi călătoreşte spre Centrul Lumii. Coloana cea Mare are , mai întâi , rol de legătură: trece , uneşte şi pe locul doi se află rolul ei de element de sprijin. O astfel de coloană ( unde simbolul capătă înzestrări pretenţioase) poate fi considerată a infinitului: nesfârşirea fiind a timpului iar elementele constituente sa aibă posibilitatea să renască perpetuu.
Lumea este rotundă, precum soarele, precum luna , precum bolta cerului şi în centru se instalează coloana – Coloana cea Mare.
Un ritual cât de simplu nu este de imaginat în afara cercului; lumea este cercul şi strigătul către cer este trimis prin coloana instalată în centru: poate o piatră lungă - stâlp, un arbore curăţat şi decojit, apoi stâlpul ce susţinea un vas ( cu saramură , de exemplu ), stâlpul ce susţinea o masă,masa cu un singur picior = colana ce susţine discul.
I-ul este un semn al evenimentelor importante: naştere, căsătorie, moarte.
Urmele de paşi de la Aluniş – lăcaşurile unde s-au sprijinit nişte coloane ??!!
Bâta – cea dintâi armă, cea dintâi pârghie.
Cumpăna fântânii cu I-ul ei – verticala şi braţul orizontal; orizontalitate variabila: dreptatea si nedreptatea în cumpănă. Aşa s-a născut balanţa , mai apoi catapulta.
Masa, cumpăna, beldia de nuntă, crucea şi arborele ( bradul ) sunt atinse de sacralitate.
Să fie bine !


Photos: Paul R.

108. Despre pietre şi semne ( 2 )

Dacă cioplitorii în piatră au fost nepricepuţi – nici vorbă : segmentele ce alcătuiesc semnele la Piatra Broscari par trase cu un diamant special , de-o siguranţă a lucrului care aduce plusul de frumuseţe despre care am scris ca te lasă mut. Masa Cinei de Taina din curtea bisericii Muscelul Căramăneşti era o bijuterie, dacă ar fi văzut-o Brîncuşi, altfel ar fi arătat complexul de la Tg. Jiu. Treptele de la intrarea în toate clopotniţele bisericilor din zonă, treptele de la intrarea în oricare biserică, stîlpii de întâmpinare ai treptelor, balustradele treptelor , pardoseala din primul compartiment - sunt opere de artă.
În zonă circulă o vorba : < Cine nu are treptele casei cioplite din piatră, împrejurul locuinţei din zid cu doua fete ( legătură fără liant) şi poarta cu acoperiş de şindrilă , acela nu-i gospodar >.
Ce mozaic, ce marmura, ce gresii …Pe scurt : cioplitorii în piatră din zonă au executat opere de arta; Masa.. de care am amintit , ca piatra bruta a fost adusa pe trăgoi de la 10 km. cu 6 perechi de boi , avea 2 tone cu teica in centrul de greutate si se sprijinea pe un singur pilon. Scriu aici cu toata durerea pe care o poate pune un om in scris : a fost distrusa o opera de arta demna de patrimoniul mondial si … grozăvia s-a petrecut in curtea unei Sfinte Biserici , in secolul XXI. Ar trebui căutate bucăţile ce au rezultat in urma prăpădului şi reconstituit monumentul ( aici este mult de scris !).
Să revenim : excludem ipoteza nepricepere atât la Piatra Broscari şi, mai ales la grote : cine a dăltuit intrarea la Bisericuţa lui Iosif a avut calea neîngradită spre a pricepe D3 . Celelalte semne de pe fata masivului unde se află grota sunt la fel de importante ca şi literele , dar acestea nici vorbă sa fie luate in seamă … dar interpretate. Pentru adevărul unui popor trebuie luate in calcul toate variantele ( şi lăsată uşa deschisă !). Nu este reclamă, ştie toata lumea : tabăra de sculptura de la Magura are prin apropiere vestiţii cioplitori de la Ciuta ( care , evident – au avut strămoşi !) . Piatra de ciuta se ciopleşte cu mult mai uşor si mai sigur decât piatra grotelor. Familii de cioplitori in piatră ca a grotelor erau şi au urmaşi ( din ce in ce mai puţini !) la Valea Sibiciului, Magădani şi fostul sat Paltin ; foarte pricepuţi în a da forme paralelipipedice , scrierea in relief cu chenar , efect de scara < în intrând > la streaşina fiecărei trepte şi la a pune in evidentă partea de sus a stâlpişorului. La tehnica de îmbinare cu sau fără liant erau de neegalat : exista lucrări ce stau sub intemperii de secole. . Aveau ştiinţa construcţiei temeliilor : pilonul Mesei de la Muscel susţinea singur , prin teică , 2 tone ; el era înfipt tot intr-o teica subterană care se afla, probabil pe o alta placa cu o suprafaţă pe măsura greutăţii de suportat. Au trecut atâtea cutremure si nu au fost observate urme; la cutremurul din 4 martie 1977 mă aflam in zonă si am văzut cum ,sub undă , arborii atingeau pământul cu vârful ; a doua zi am mers in curtea bisericii sa văd masa : teribilul cutremur nu a reuşit sa o doboare ! Urarea mea dintotdeauna : Sa fie bine ! Îmi pare nespus de rău - am început să mă îndoiesc de clipa când va avea loc acest miracol … dacă nu avem cât bobul de mac mai multă înţelepciune decât cei din vechime , dacă cel puţin nu putem păstra < acel ceva > pe care ei ni l-au dăruit însufleţind piatra , atunci …Piatra de lângă scaunele lui Negru - vodă ( foto de sus) a fost răzuită de semne şi muşchiul a acoperit fapta. Nu cred că exista acolo un text nemaipomenit de filozofie – dar pentru cei de mâine , poate cu mai mult noroc în posibilitatea de a descifra unele incizii – ar fi fost un reper preţios.
Să fie bine !


Photo: Paul R.

107. Despre pietre şi semne

Se zice că osemintele de uriaşi au fost scoase la iveala din întâmplare, în prezent să vină cineva şi să sape ( e o necropolă !) nu este corect ( nici moral , nici legal).
Există scaunele enigmaticului Negru - vodă in zonă; numele lui si mărimea acelor scaune de piatră te fac sa-ti imaginezi ca era destul de mare . Ostenii lui nu puteau sa fie scunzi – dar acestea nu sunt dovezi .
La Biserica dintr-o piatră de la Aluniş este incizat un an: 1247 ( când cei doi mioritici au săpat incinta).
Spaţiul aparţine legendei, un culegător de folclor blând ( care ar şti să realizeze empatie cu aceşti munteni ... aspri) ar avea de lucru pentru mulţi ani.
Grotele de la Nucu au vechime foarte mare şi când afirmi aceasta nu rezolvi nimic: dacă se ajunge la concluzia ca au fost locuite mai întâi de anahoreţii dacilor, atunci ideile lui Sadoveanu despre vechea credinţă (expuse in Creanga de aur) nu provin numai din închipuire. Grotele au fost locuite de sfinţii călugări in sec. XIII, XIV XV ( există dovezi), dar Scrisoarea Bisericii din Goţia ... ne vorbeşte despre martiriul lui Sava Gotul din sec IV, înecat in Musaios.
Legendă: a trăit la Scăieni - Muscelul Carămănesti, două sate care pe vremea aceea formau un singur sat ( Plaiul Bourului) . Problema urgentă nu este a legendelor, legendele mai pot fi scoase la iveală mai încolo, ci a inscripţiilor din grote şi de pe cruci ( pe care nu le putem descifra acum), încep să dispară şi fără şi cu bună - ştiinţă. Crucea Spătarului a suferit grozavii, Masa Cinei de Taina ( o bijuterie!) de la biserica din Muscelul Caramanesti nu mai există începând cu secolul XXI ( suna a gol !). Si tot aşa. Acestea şi nenumărate altele ţin de domeniul - comori.
Inestimabilă este şi Piatra de la Broscari. Pentru semnele ei încerc descrierile care urmează şi specific: lansez variante, posibile trepte pentru interpretări viitoare când specialistul vine cu metode sigure pentru a lansa judecăţi definitive ( ! ) . Semnele pietrei , prin simplitatea lor fac trimitere si la simbolistica triburilor turcice medievale : puterea de cuprindere si încifrare a informaţiei nu este de neglijat; să foloseşti numai trei segmente şi să dai la iveală < unghiuri neadiacente care au totuşi latura comună, amplasare - de o parte şi de alta, vârfuri diferite >, adică simbolul Afshar. Şi simbolul este aşa de simplu ca te uimeşte : trei segmente - dar măreţia lui constă în puterea de a transmite şi aceasta datorită fluxului alternant creat prin consecutivitate: . Cea dintâi valoare a semnului constă în multitudinea posibilităţilor de interpretare. Dacă ridicăm imaginea în D3 : Omul care priveşte Steaua Polara, Ciobanul, Femeia luata de vânt, Spânzurătoarea , Cele trei Stadii ale Sângelui , etc. Faptul că uneori este folosit chenarul ( dreptunghi sau pătrat; niciodată forme curbilinii) trebuie interpretat : neexistând onduleuri ( nici la piatra - Lupoaia, nici la piatra – Neamt ) te duce gândul la încrustarea răbojului; numai lemnul anumitor esenţe suporta linii curbe; piatra este mai ascultătoare şi, să ţinem cont ca se lucrează la alta scară.
Daca aducem < afshar-ul > în D2 , unde a fost creat, prin măsurători descoperim mai toata geometria unghiului, iar relaţiile dintre aceste unghiuri ( patru) realizează codificarea – sau ceea ce ni se pare nouă – în prezent - încifrat; concluzia oricărei interpretări : mesajul este ameţitor prin ameninţarea ce o conţine.
Este greu de apreciat cum a fost posibil sa influenţeze acest < limbaj > o populaţie care , pentru < acele > timpuri , drept ultima soluţie, a acceptat recluziunea. Semnele de la Colţi parcă respecta toate legile economisirii : cu acelaşi element ( segmentul ) să realizezi peste 20 de semne , uşor de a fi diferenţiate, uşor de memorat, elegante ( unele chiar frumoase).
Lipsa oricărei curburi induce oarecare temperatura scăzută , însă legile simetriei, asimetria prin completare , trimit si către alfabetul runic - idee respinsă de cunoscători.
Daca litera K apare incizata ( nu în relief ) se ia în considerare baza emitentă şi, prin expansiune, jumătatea Cosmosului, in D2. Dacă desenul este completat prin simetrie - tot Cosmosul şi de acolo axele de simetrie ale pătratului – roata solară. Indubitabil că roata cu patru spiţe are o vechime mai mare; crucea cu braţe egale de acolo se inspiră – este dăltuită şi la Nucu şi la Aluniş. Rotaţia literei K cu 90 de grade în zarea privirii motivează imaginea orizontului : unghiul plin cu cele două trisectoare – împărţirea Energiei Totale la trei si menţinerea ansamblului deasupra contingentului. Este aproape geniala ideea celui ce a conceput acest ansamblu al Pietrei necunoscute : cu un singur element ( destul de simplu : segmentul de dr.) sa alcătuieşti semne ( tot simple) dar cu putere simbolică nemăsurat mai mare. Nu este de neglijat nici frumuseţea acestor semne : simetria cântă în fiecare, descreşterea prin proporţie, anularea efectului prin deviaţie, punerea în evidenţă prin retragere controlată, eliminarea preponderentului prin deschiderea unui nou unghi, închiderea simplă, închiderea dublă, etc.
După felul cum sunt ordonate pe suprafaţa de lucru , încă nu s-a găsit o logică , au fost lansate unele idei sub regimul de a fi aproximative; un cercetător consacrat nu poate lua avânt , iar un privitor de duminică (precum subsemnatul ) nu se pricepe. Ziariştii şi-au făcut datoria : cu surle si mici erori au scos piatra din frunze. Dacă nu avem metode să stabilim vechimea urmei de daltă ( asta ne-ar mai trebui – s-ar lamuri totul !) , atunci semnele akinakes spun ceva – calugarii misionari timisi din Capadochia prin Scitia Minor erau formaţi să lupte cu altfel de arme.
Specialistul in arheologie ar face comparaţii de care un turist nu este capabil. Comentariile lui Odobescu ( plus desenele lui Henry Trenk – de la grote) sunt de mare valoare: putem afla cat s-a distus de la vizita lui din 1871 pana azi : forma iniţiala a Crucii Spătarului era o minunăţie.
Arealul grotelor este un imens şantier arheologic care nu mai trebuie organizat ştiinţific. Pana la urma trebuie sa dorim a profita. Ce spun legendele : mult mai multe grote sunt nedescoperite :cel puţin una ar fi plina cu chilimbarul geto-dacilor. < Gedi, o piatra scumpa a geţilor >.
Deci : trebuie comparate semnele de la Broscari, cu cele de la grote, cu cele de la Policiori, etc.

Photo: Paul R.

Să fie bine !